\"31 dec. 1857. Anul se apropie de sfârțit; e ora 10 și jumătate noaptea. Aș vrea să străbat iute cu gândul anul care-a trecut, dar sunt într-însul elemente așa de felurite și de ciudate. În totul, e rece; apăsătoarea indiferență, acest colos de gheață, căruia prin predispoziția mea spre meditare i-am căzut pradă, este prea destul exprimat prin cuvintele înseși. De cea mai mare însemnătate pentru orientarea mea științifică a fost inițierea în filozofie, în ansamblu, și în logică, această știință extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare, fără greșeli, concisă, spre evitarea acelor exaltate vorbe goale pe care în tinerețe le întrebuințezi atât de des; ea mi-a insuflat mai întâi cu adevărat dragostea pentru o direcție de gândire de care nu mă voi despărți niciodată. S-a instalat însă în mine un scepticism deconcertant, o îndoială cu privire la tot ce este tradițional, ba chiar la ideea de Dumnezeu și de nemurirea sufletului - paralel cu imposibilitatea de a concepe ființa absolută. La ce oscilări e supus cugetul meu în această privință!! Cine mă constrânge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru rațiunea mea? Dar mă și constrânge să-mi zăpăcesc mintea prin necesitatea și totodată incomprehensibilitatea a ceea ce este impus necondiționat. În timpul din urmă am citit o poveste cu stafii. Nouă frământare a minții, noi îndoieli, nouă imposibilitate de a pricepe. Cazul atât de frecvent al legăturii dintre două fenomene despărțite în spațiu, dar coexistente în timp, e o realitate. Ce înseamnă asta? Ce este acest somnambulism, care-și bate joc de cea mai puternică și cea mai generală dintre puterile cunoscute de noi până acum prin experiență - gravitația? Îndoială, îndoială! Am cunoscut și psihologia, știința despre suflet - ce este sufletul? Dezlegați-mi întrebarea și apoi vorbiți; dar cine o dezleagă?! Această teribilă problemă metafizică! Pentru cultura mea filologică a fost de mare însemnătate prof. Lang, care prin expunerea sa atrăgătoare m-a făcut să cunosc frumusețile modelelor grecești și anume, între ele, pe Demostene. În afară de acesta, dr. Goebel, acest critic rece, aproape respingător, dar un învățat admirabil de pătrunzător. Apoi prof. Dr. Zhishmann, care, în privința pasiunii științifice, totdeauna egală cu sine însăși, netulburată de vreun capriciu (la interpretările lui Sofocle) a fost pentru mine un model. În acest an am învățat și italienește, cel puțin pricep limba; și englezește, cu care merge bine; mai bine franțuzește. Dintre operele altora, mai întâi Introducerea în filozofie a lui Herbart, pe care o mai prelucrez și acum, apoi Goethe, Platen, mai bine Schiller și Herder.
în privința noilor cunoștințe, Rechtenberg, un băiat plin de spirit, cam obrăznicuț; Rossmanit, un cap ordonat; Tegetthoff, fire aspră, respingătoare privită din afară, dar lăuntric însuflețit de o mare ardoare științifică, sprijinit îndeosebi pe un neobosit studiu și cu foarte lăudabile cunoștințe în domeniul științelor naturale; Armin Löhner, un cap bun... Poate va ieși ceva din el; L. OȘ¾egović, un gentilom, patriot integru, aspru; când și când teoretician al , ceea ce însă, lui, lucru curios, nu-i stă rău.
în vacanță m-am deprins să disprețuiesc mele de la Brașov.
De când am devenit serios din punct de vedere științific, nu-mi mai reușește nici o rimă; pe de o parte, sunt bucuros că a încetat această joacă; pe de altă parte, poate și din cauza asta devin din zi în zi mai rece, mai indiferent față de cei mai mulți din semenii mei. Îmi lipsește acum un stimul puternic, indiferent de unde ar veni. Dar în această încremenită dugheană a conveniențelor! Șži apoi, pe lângă asta, subapreciat, și luat în râs, și urât de mai toți oamenii! Din fericire însă și iubit și înălțat. O urmare a seriozității mele științifice a fost și recunoașterea din partea profesorilor, care
m-au făcut întâiul în toată școala [...] în schimb, o greșeală, care poate să se fi născut din (ce-i drept, nu de invidiat) voința mea de a fi erudit, e... Năravul meu - s-o spun scurt: de a minți!
Ce-i drept, o fac în treburi neînsemnate, inofensive, dar lucrul este, totuși, cu atât mai mult, nedemn, meschin...
De exemplu, spun adesea că am studiat cutare și cutare lucru în toiul nopții, pe când eu îl citeam ziua; când vine cineva, vreau să mă găsească îngropat în cărți; și alte asemenea copilării. Asta va trebui neapărat să înceteze de acum înainte.
Pentru acest an îmi mai propun numai, pe lângă examenul de maturitate, să termin o sistematizare, pe care am început-o, a prelegerilor de logică audiate de mine. Aș dori să las această lucrare ca amintire câtorva din așa-numiții mei elevi, la plecarea mea din Germania [la acea dată, Austria făcea parte din vechea confederație a Germaniei, n.n.] - bineînțeles dacă mai trăiesc atâta! Cine știe!\"
(Titu Maiorescu, Jurnal. Noiembrie 1855 - februarie 1859, în vol. Jurnal și epistolar, I, studiu introductiv de Liviu Rusu, ediție îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon, pp. 74-76, Editura Minerva, București, 1975).
*
Titu Maiorescu, criticul care a fixat pilonii disciplinei și a înscris literatura noastră pe cursul ei firesc, modern de evoluție, mentorul respectat și temut al Junimii, profesorul admirat și iubit de generații și generații de studenți ce ajunseseră să-i preia până și ticurile verbale și comportamentale, reprezintă un capitol consistent și de neocolit în istoria noastră literară. Imaginea sa, de mare legiuitor fixând norme și stabilind ierarhii, se regăsește în numeroase dicționare, tratate, cărți și studii critice; iar fotografia adesea atașată arată un bărbat cu barbișon și privirea severă, impunându-se imediat ca o imagine a consistenței și seriozității mature. Născut parcă deja bătrân, ca mai târziu Iorga, Maiorescu și-a dominat epoca și posteritatea nu numai prin capacitățile sale intelectuale, prin acuitatea critică și forța de polemist. Autoritatea lui venea și din felul de a fi al omului: pe cât de ambițios, pe atât de responsabil; bun orator, dar nemestecând cuvinte goale precum demagogii de profesie; natură activă, constructivă, dar și structură tăioasă, inflexibilă cu mediocritățile; prieten și partener de nădejde, făcând bine multora (exemplul cel mai cunoscut: Eminescu), dar având ca notă definitorie și o glacialitate socială, o anumită distanță pusă între sine și lumea din jur. Spațiul public nu se confundă cu cel privat: e o regulă pe care Maiorescu o întărește prin întreaga sa conduită. La antipodul acelor scriitori care își caută cât mai mulți ascultători pentru a se confesa zgomotos și impudic, exhibându-și sentimentele și afecțiunile, speranțele, decepțiile, frustrările și grandioasele proiecte compensatoare, criticul și-a ascuns propria interioritate, bogată, lăsând să fie văzut numai chipul unei seninătăți olimpiene.
Există, astfel, două elemente componente ale unei aceleiași personalități, ca două fețe ale unei monede. Pe de o parte, persoana publică, omul de succes social, ridicat până la cele mai înalte demnități în Stat, criticul pledând pentru impersonalitate și obiectivitate estetică, conducătorul unui cenaclu în care \"Intră cine vrea, rămâne cine poate\". Pe de altă parte, omul trăind și suferind îndărătul acestei armuri, un ins cu îndoieli și anxietăți, cu vitalitate erotică și, din când în când, gânduri de sinucidere. Un om adevărat, un om întreg se regăsește în ambele ipostaze, care pot fi în armonie (la personalitățile perfect echilibrate) sau în tensiune. În cazul lui Maiorescu, imaginea pe care el a lăsat-o despre sine, și cu care noi operăm astăzi, este aceea publică, \"Oficială\", impusă cu autoritate responsabilă: imaginea criticului rece, nu a omului cald. Era și firesc să fie așa, dată fiind specializarea sa. Unui critic - și cu atât mai mult celui dintâi - ne adresăm pentru obiectivitatea, imparțialitatea nepătimașă cu care citește și judecă literatura. Cu termenul folosit de Maiorescu însuși, în articolul Poeți și critici, un critic literar trebuie să fie transparent, pentru a nu deforma, prin prisma subiectivității sale, relieful operei comentate. Ceea ce poate da substanță și culoare unei opere poetice (îndoiala, suferința, bucuria și deprimarea, toată gama de senzații și sentimente umane) se cuvine decantat într-o operă critică, pentru a nu-i tulbura desenul limpede, perfect coerent și inteligibil.
Jurnalul pe care Maiorescu l-a ținut timp de 62 de ani (caz unic în literatura română) este oglinda interioară a acestei personalități. Partea rămasă în umbră, într-un plan secund, se descoperă puțin câte puțin în aceste pagini începute la 15 ani și continuate, cu o consecvență remarcabilă, până la senectute. Jurnalul este așadar un document de prim ordin, dezvăluind traseul biografic al marelui critic, cu experiențele formatoare, lecturile, cercurile prin care a trecut sau pe care le-a creat; alte și alte întâmplări, episoade ori simple impresii din care se va cristaliza o concepție unitară și productivă. La faimosul Institut Theresianum din Viena, adolescentul Maiorescu învață cu o tenacitate formidabilă, pentru a le dovedi celor din jur (majoritatea, copii din aristocrația austriacă) superioritatea sa intelectuală. Intrând în școală cu precare cunoștințe de limba germană și stârnind, de aceea, hohotele de râs ale colegilor, el vrea să arate \"Nulelor\" Acestora că va termina primul în promoție. Toate energiile, resursele sunt investite în această recuperare a unui handicap inițial, urmată de avansarea în primele rânduri și detașarea finală de pluton. Acest fragment, scris în ultima zi a anului 1857, este unul de bilanț. Cu o oră și jumătate înainte de Revelion, când celor mai mulți oameni le fuge gândul la petrecerea dintre ani, adolescentul își face un adevărat examen: nu atât de conștiință, cât de cunoștințe, cu inventarul realizărilor și nereușitelor sale. Sunt trecute în revistă progresele în învățarea limbilor străine (italiană, engleză, franceză); sunt punctate acumulările în domeniul filozofiei și în cel al filologiei; sunt inventariați, cu un ochi dorit pătrunzător, profesorii și colegii de clasă. Unii sunt percepuți ca modele, revelate în pofida unor asprimi inconfortabile (dr. Goebel, \"Acest critic rece, aproape respingător, dar un învățat admirabil de pătrunzător\", prof. Lang, prof. Dr. Zhishmann). Ceilalți sunt judecați nu global, ci pe fiecare caz în parte, cu bune și cu rele, precum și cu evaluarea șanselor de evoluție ulterioară. Rechtenberg este \"Un băiat plin de spirit\", dar \"Cam obrăznicuț\". Tegetthoff e \"O fire aspră, respingătoare privită din afară, dar lăuntric însuflețit de o mare ardoare științifică\". Din Armin Löhner, \"Cap bun\", sunt șanse să iasă \"Ceva\"...
încă din adolescență Maiorescu are, după cum se poate observa, structură de pedagog, acea capacitate de a urmări, evalua și, eventual, corecta traseele unor elevi. Nu întâmplător, în jurul lui se va forma încă de pe acum un cerc; cum spune Tudor Vianu, \"Studiosului îi plăcea să învețe pe alții\". Până a fi exercitată, autoritatea (profesională și morală) se încheagă treptat. Maiorescu va deveni un lider, o figură centrală în lumea universitară, culturală și politică nu datorită averii ori sângelui nobil, ci pe baza meritelor sale - care se impun asupra celorlalți cu tot mai multă putere. Întâi e fondul și apoi forma; de fapt, formele personalității reflectă, exprimă acumularea și decantarea unui conținut propriu. Auto-construcția se face prin cunoaștere progresivă, pe evantaiul cât mai multor discipline, dar și într-o dimensiune de reală profunzime. Adolescentul nu memorează mecanic, pentru a reproduce apoi \"Învățătura\" Îngurgitată. El pune și își pune întrebări, exprimă convingeri sau îndoieli personale, trece totul printr-un filtru de gândire critică și caută, de oriunde ar porni, nucleul adevărului. Prima parte a bilanțului conține tocmai asemenea dubii cu privirea la cea mai bună metodă, cale de aproximare a adevărului. \"Ce înseamnă asta?\" \"Ce este sufletul?\" \"Cine mă constrânge să admit un Dumnezeu, care e de-a dreptul de neconceput pentru rațiunea mea?\" Iată niște interogații ce ar putea părea naive, dar pe care mai toți ni le-am pus, la o anumită vârstă sau (în exprimări diferite) la toate vârstele. Semnele de întrebare alternează cu cele de exclamare, într-o pagină de mari tensiuni interioare, specifice adolescenței. E vârsta marilor întrebări și a răspunsurilor încurcate ori, dimpotrivă, categorice. Vârsta la care descoperim dimensiunea metafizică, aruncându-ne privirea dincolo de realitatea prozaică, arzând de curiozitate și idealism, pentru a deveni apoi maturi, fixați pe un drum propriu, mai preocupați de condițiile concrete ale parcurgerii lui.
înflăcărare adolescentină și pragmatism matur: tânărul Maiorescu se află exact la intersecția celor două vârste, a celor două \"Filozofii\", pendulând între ele și oferindu-ne, în modul cel mai direct, documentul transformării sale. El își dorește o bună, \"Cea mai bună formulare a cugetării\" Și își propune, ca obiectiv, să evite acele \"Exaltate vorbe goale pe care în tinerețe le întrebuințezi atât de des\". Se detașează, astfel, de propria vârstă, o percepe de la o semi-distanță critică, de parcă n-ar avea șaptesprezece ani, ci cu un deceniu mai mult. Precoce, dar nu genialoid, precum cei câțiva oameni ai excepției de la regula biologică (un Mozart, muzician desăvârșit la numai câțiva ani, un Rimbaud sau un Eminescu, poeți mari la vârste mici), Maiorescu se detașează de ceilalți nu altfel decât prin efort, prin muncă îndârjită și aplicată. Nu există formule magice, care să-l împingă de la sine în vârful ierarhiei. Iar în acest parcurs dificil, cu etape intermediare și temeinice supraetajări ale personalității, el are tăria morală de a-și recunoaște și erorile, nu numai meritele incontestabile. Minciuni inofensive (\"Spun adesea că am studiat cutare și cutare lucru în toiul nopții, pe când eu îl citeam ziua\"), dar minciuni. Nu ezită să le pună pe hârtie, pedepsindu-se astfel, rămânând și cu ele în ochii posterității. De obicei, autorii de jurnale construiesc o imagine cât mai frumoasă despre ei înșiși, păstrându-și negrul otrăvit al peniței pentru compromiterea \"Dușmanilor\" Reali sau închipuiți. Ei cumulează toate calitățile, pe când ceilalți - numai defecte. Încă de tânăr, Maiorescu a învățat că pentru a fi exigent cu cei din jur trebuie să fii, în primul rând, exigent cu tine. Altfel, aluneci în falsitate și impostură morală.
Jurnalul lui Maiorescu poate fi citit din multe unghiuri. Fiecare tip de lectură ne va duce însă către un același fond, incasabil, de personalitate, exprimat, de la un anumit punct încolo, prin forme verbale, comportamentale și literare seducătoare.