Scară la cer
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan,
Exact deasupra patului meu.
în fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite și
Scara la cer – zic,
Mi se aruncă de sus!
Deși am slăbit îngrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce am fost.
Mă gândesc că trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte,
Pâș! Pâș!
Rugăciune
Doamne,
O să mă sui pe un scaun,
întind, iată, și obrazul celălalt.
Dă-mi una tare, cu forță
Să mă dezechilibrez definitiv,
Să mă duc prin univers, învârtindu-mă.
Ca o planetă nouă a durerii,
Sfârâind prin eter tăciune.
Nu mă lăsa să mă pătimesc,
Adu-mi alinarea încruntării
Și a mâniei Tale grozave
în marea bunătate a Ta.
Stropul de esență divină
Se va vedea poate de jos
Luminând, emanând fericire.
***
Mi-am amintit
Toți câinii noștri
Când să moară
De bătrânețe.
Stăteau ascunși sub magazie,
Pe sub pătul.
Le duceai mâncare, apă,
Deschideau încet pleoapele,
Se uitau, înălțau ochii
Și spre tine
Și-i închideau la loc,
Nu mai puteau să dea
Din coadă,
Să-ți mulțumească.
Cumplită e intrarea asta
La strungă
Și pentru om și pentru animal.
Povară
O carte mică,
N-am luat cu mine
Decât o carte subțire,
Așa ca o frunză.
Așa ca o viață de om.
M-am gândit c-o să mă doară spinarea,
C-o să mă doară numele
Care-o va căra.