*
Cerul se aşază pe pământ
să coboare îngerii cu plete;
eu a pururi să le cânt,
să le dedic noi cuplete.
Domnul îi trimite să ne-nveţe
să trăim în viaţă şi-n cuvânt,
să dăm foc la malul de tristeţe
şi la toate relele ce sînt.
Să zidim în suflete lumină
peste marea de-ntuneric grea,
ca să poată îngerii să vină
să aprindă-n candelă o stea.
în leagănul mării
Cine te-a supărat mare?
Cine ţi-a înecat
corăbiile ?
Cine a tras transperantele
în plină zi de 24 iunie
peste fereastra soarelui ?
Singur vântul face tumbe
pe plaja sărutată de săgeţile
ploii mocăneşti.
Privim zgribuliţi indefinitul
Mării Negre,
de la etajul doi al Casei Scriitorilor.
încruntatul Neptun, zeul,
ne pedepseşte, poate,
pentru timpul lăsat să se scurgă
printre boabele de nisip.
Pentru viaţa trândavă
în leagănul mării,
în leagănul morţii.
Nostalgie
în mica patrie din curtea de la ţară,
am învăţat să merg pe cuvinte odinioară.
N-am uitat nici frunzele din crâng
pe care-am început să scriu şi să plâng.
Când toamna le picta în galben auriu,
copilăria îmi curgea fără să ştiu.
Am luat lănţugul de la poarta mare
şi m-am pierdut în viaţă şi în zare.
Batista, ce-o flutura plângând bunica,
s-a făcut cât punctul, cât furnica.
Şi dus am fost lăsând în urmă anii
să-nscrie cercuri tot crescând castanii.
Chiar de mă întorc acum nu are rost,
nimic nu mai e în curte cum a fost.
Deşi mi-e lângă suflet patria cea mare,
cu patria cea mică nu are asemănare.
Carul ceresc
Imaginez nevăzutul car ceresc,
carul lui Indra
desprinzându-se prin foc
dintre carele biblice.
Viitoare nave cosmice
îşi mână caii în flăcări,
ale căror hăţuri
le ţin zeii.
Arjuna, zeul vedic,
al zorilor,
cade secerat din carul de război
după ce ieşise învingător
în toate bătăliile.
Aura lui îmi aprinde voinţa
să-mi împlinesc rostul.
Invizibilul car ceresc
îmi serveşte drept model
pentru inevitabila cădere
din suiri indicibile.
O aripă salvată
Stai tu de partea asta,
eu de cealaltă
să aruncăm mingea soarelui peste apă.
Nu trebuie să cadă,
se va stinge lumea.
Tu la răsărit,
eu la apus
să scădem jocul vieţii
din al morţii.
O aripă salvată
din ploaia de alice.
***
„Totul se schimbă,
nimic nu se pierde!”
dinspre Heraclit
spre Ovidiu.
Se rostogoleşte roata
cu spiţe umane.
Viermii se preschimbă în oameni,
oamenii în viermi.
Patimi de îndurat
Insistă acerb să mă doboare
o pală de vânt, o boare.
Nu pot opri din mersul ei secunda,
prea minimă e ora, viaţa scunda.
Cariul roade trupul de brad blând,
în ieroglife lemnul încrustând.
Ziua cu noaptea se succed,
în cântec mă ademeneşte un aed.
De mine nicicum nu pot să mă separ,
mă strigă zâna morţii cu mult har.
Câte patimi mai am de-ndurat?
Câţi sori de sânge mai curg în scăpătat?