Frate cu Willie şi cu iarba. Domnul profesor de română-franceză Iulian Caragea, din Piscu Vechi, Dolj, trăieşte şi scrie discret, ca un formidabil poet. Perfecţionist la sânge, maniacal, Julien se omoară cu firea până spre aneantitate, mă rog, sterilitate, pentru fericit cuvântul acela ce exprimă adevărul; şi, în pagina lui, se întâmplă minunea asta: se spune adevărul poetic gol-goluţ! De-aici, probabil, pura şi sacrosancta reţinere de-a publica, precum atâţia, futilităţi delirice. Pare că norma austerităţii personale îi este insuflată poetului, prozatorului, dramaturgului Iulian Caragea prin numitul Willie, îngerescul său bichon alb (vezi foto), cu care autorul – când nu scrie sau nu dăscăleşte –, bate iarna câmpii înzăpezite, iar acum, primăvara, amândoi pe haturile verzi, inspectează abisul din grâu. Ce vede poetul pisculandului în acel abis, vezi şi tu, cititorule – parţial – mai jos. Spirit cultivat şi auster, proprietar de simţ al limbii „Filat” Din cronici munteneşti, lui Julien îi este foarte clară simbioza poeticească cu „Îngerul Willie”, cum îi spune el bichonului său. Ba chiar pretinde că, în binomul lor, Poet e bichonul, nu omul. De aceea, poetically correctnes, Julien insistă să apară-n revistă poza lui Willie, nu a lui. Mai spun atât: merită să-i citiţi!
(la 17 mai 2011, Marian Drăghici)
cu Willie şi curcubeul
Spre seară am fost cu Willie (nu-l mai plimbasem de câteva zile).
întinderi verzi. Am văzut abisul din grâu. (Aşa mi-a transmis ieri, telefonic, o cunoştinţă, duceţi-vă, zice, să vedeţi şi voi abisul din grâu, şi părea extrem de tulburat. A închis. Pe urmă, când m-am uitat la mobil, avea tastatura plină de sânge. Am verificat şi m-am liniştit. Nu era de la urechea mea. Ci, probabil, de la cea a cunoştinţei mele.)
Ciorile zburau jos. Spre Seaca de Câmp, zarea îşi compactase, ca de furtună, albastrul.
Nu mi-am dat prea bine seama ce se întâmplă. Pe urmă, când am trecut cu îngerul din lesă (îl ţin aşa ca să nu fugă şi să se piardă pe el însuşi, nu din lipsă de respect) pe drumul de la capătul bălţii lui Butoi, ne-a izbit, hăituindu-ne, prăfăria.
Am luat-o spre casă, prin iarba care mărgineşte canalul. Pretutindenea, poporul ei era mângâiat de o mână nevăzută, vivace.
Soarele se păstra, martur mut, la apus.
Spre nord-est zbucnise ceva, ca un geyzer, ori ştiubei de lumină.
L-am luat în braţe pe Willie, o postaţă, spunându-i nişte răsfăţuri de un penibil, uşor speriat, melodramatism – „Copilaşul meu ăl bun şi ăl frumos, şi care ţine la mine!...”.
Geyzerul îşi lungise, exact ca o coasă, lama verticală. Nimic alt decât curcubeul.
Trebuie că taie şi coasa asta ceva – am priceput. (Era şi timpul.)... Probabil că, în urma ei, oamenii nu mor, ci suferă o „Schimbare la faţă”, se re-alcătuiesc din lumini eterice, vaporoase.
Am traversat un alt drum. Şi, când am ajuns la câţiva metri de poarta noastră, am văzut, undeva în dreapta, celălalt capăt al curcubeului.
Şi m-am închinat la curcubeu. Este păcat să nu te închini curcubeului. Aşa, pur şi simplu. Fără să îi ceri vreodată ceva. Fiindcă este iarăşi păcat să ceri vreodată ceva curcubeului.
Am tras uşa după noi. Am observat, în urma noastră – se clădea o ploiţă subţire, ireală, translucidă în ultimele raze ale soarelui.
„Se clădea” Ploaia de împăcare.
biciclistul sălbatic
Pe bicicletă opresc
la porţi cunoscute
îl caut pe Dumnezeu
şi numele nu i-l ştiu tot
Oamenii ies trăncănesc
puţin ca morţii
Unde tomnatice
Vântul pe uliţi
rostogoleşte
ciulini luminoşi
Nicăieri nu mi-i
popasul deplin
Mă apasă
durerosul senin
Aceasta mi-i faţa
acestea mâinile
de ieri?
Şi zâmbetul
ciudat
Nici voi
nu m-aţi aflat
apusul în ochelari
Seară în curtea mea de la sat
vegetaţia îşi limpezeşte fluturii/ dar
cristalele sunt în regresie
vântul mă urzeşte strein
o rândunică taie osii
răcorii
(Cine-a spus că eu nu ştiu să înnoptez?
pot şi eu foarte bine să înnoptez
ca orişice om
arhaic)
Ca o oaste copilărindu-se (conştient)
pentru ultima oară/ dar
cristalele sunt în regresie
soldatul şi marea
îmi e ruşine
doar de câte-o pâine
ce-o cred mama mea
ca iepurii
şi râsul iernii
albă-i marea
să-mi prind sub epoleţi
fire de iarbă
aş vrea
dar ele sunt fragede
şi eu prea
prea duios
vai, şi pentru o singură stea
lipsă
trebuie să creezi
o noapte
şfară cu motocei
după un spic de ploaie
nu mai puţeşte prea urină
satfaltul
mănuşă cenuşa nopţii
mai
ostoaie turtul alcoholic
bilă de biliard sărăcia
aprinde şi stinge becurile
înteţeşte ciulinii raznei
acolo (gologan
în batista boţită)
plânsul mi-am înnodat
în grădiniţa joasă
plopul
rătăcindu-şi provincia
ritualuri autoctone
îmi pierd miresmele
ca un liliac alb, siberian
sacrificat de Crăciun
votci râgâieli şi capricii –
aici,
lângă marea
ascuţindu-şi
unele de altele
cuţitele
il faut aimer son exil
Iisuse,
il faut aimer son exil
ci
uite mujicii
la subsuori de crengi
şi în bascheţi
cu chiot aşezând
dinamitele
anotimp
atavic
ninsoarea a împins
mai sub pământ casele
aflătoarele de veşti
fi-va un sat de fântâni
ori un ţinut curat ca
genunchiul
într-un colţ de scrisoare pustie
l-am priponit
bat pe greabăn vântul
aici într-o staţie veche
am băut din oală de lut vin fiert
tăcut
mulţumit că
mâine cutreiera-vom
pământul pretutindeni înzăpezit
pe urmă am plâns
creştin, biruit
copleşit de tot excesul acesta
de vorbe
trebuie că n-a fost
o întâmplare
a venit un înger în
straie bolnave
părul îi lumina ca o torţă
dincoace de gratiile mele
se-mprimăvăra –
aproape ca un păcat
verde-i din temelie cerul
dar ţarina – neagră
a venit un înger
infinit de trist mă privea
ca şi când eu
chiar aş fi existat
verde-i din temelie cerul
dar ţarina – neagră neagră
(din volumul Biciclistul sălbatic,
în pregătire)