Am fost educați să prețuim tot ce este de valoare, în orice domeniu în care am putea-o recunoaște pe aceasta. Am fost învățați, acasă, e drept, la școală ne spuneau altceva, că nu e cinstit, nu e moral, să judecăm pe cineva sau ceva prin prisma unor poziții partizane, de partid, de grup, de gașcă. Acestea erau standardele societății burgheze de altădată, care mai persistau pe sub stratul gros de fals și nedreptate adus și așternut peste morala burgheză, creștină în fond, de bolșevici. Cu sau fără tancuri.
Morala comunistă, devenită ceva mai târziu "Etica și echitatea socialistă", îndemna pe față la poziția "De clasă", era, deschis, programatic, împotriva echidistanței, poreclite cu dispreț ignar, proletar, împăciuitorism. Cei care au fost siliți să învețe "Istoria" Lui Roller își aduc aminte enormitățile partizane pe care aceasta le inducea elevilor mari și mici, deformându-le mințile cu fontanela, la figurat desigur, încă deschisă, neosificată. Iar ceea ce au așezat comuniștii, prin învățământul lor mincinos, deasupra creierelor moi ale copiilor ar putea fi comparat cu una dintre acele plăci de metal ultraprețios care închideau craniile fracturate de vreo schijă, în războaie, ale atâtor mari mutilați. Numai că metalul așezat de ei pe creierele noastre deschise, după spălare, nu era deloc unul de preț, ci dimpotrivă, cea mai ordinară "Spijă", cum spuneau strămoșii noștri. Niște mari mutilați suntem, de fapt, toți aceia care a trebuit, volens-nolens, să memorăm ceea ce ne băga în cap învățământul de clasă. Efectul se vede cu ochiul liber, în reacțiile oamenilor formați atunci, în imposibilitatea lor de a se detașa de această placă grea, dureroasă în fond, care le apasă creierele. Efectul s-a numărat în voturi din patru în patru ani și se numără în procente și între alegeri, când se publică rezultatele sondajelor, de natură să-i uluiască pe aceia care s-au eliberat măcar de o parte din placa de mormânt de aur alb pusă pe creierul lor și pot gândi, vorba lui Arghezi, singuri.
Dar ce ne facem cu turbarea cu care suporterii echipelor de fotbal se bat între ei, când ar fi logic să-i lase pe cei de pe teren să concureze și să aplaude reușita unora sau altora? Întreb pentru că aceasta se manifestă deopotrivă în Vestul deloc fanatizat de un învățământ menit să producă ceea ce basarabenii numesc mancurți. De fapt, niște roboți. Dar asemenea roboți, precum cei care se bat nebunește pe la meciurile de fotbal din Marea Britanie, Spania, Italia sau te miri unde - ba, dacă-mi aduc bine aminte, acum câteva decenii s-a iscat și un război între două mici țări din America Latină, de la un simplu meci de fotbal - poți întâlni și în generațiile care au scăpat și de "Istoria" Lui Roller și de orele de socialism științific și de alte ședințe de îndoctrinare-programare.
Echidistanța a devenit o vorbă de spus cu dezinvoltura tipică politicienilor - aceștia sunt primii care mint privindu-te în ochi, eventual chiar crezând în ceea ce spun, în momentul când spun - și la alte categorii sociale, dacă nu cumva la mai toate. Într-adevăr, mai judecă cineva azi, în România, o valoare după caracteristicile sale de valoare sau după apartenența celui care a produs-o, a lansat-o pe piață, ori o susține, la un partid, un grup de interese, fie că e vorba de afaceri sau de artă? În cazul afacerilor lucrurile sunt mai nuanțate, pentru că ești amic cu. Platon, dar ești mai mare amic cu câștigul.
în ceea ce privește arta, lucrurile par grave. Mi se pare, anume, că aceia care proclamă sus și tare valoarea extraordinară a unei picturi, a unei piese muzicale, a unei piese literare, doar pentru că aceasta vine din zona lor de relații și interese sunt niște oameni nimeriți greșit în zonă. Ei seamănă grozav cu infirmii creați de un regim, criminal nu numai pentru morții pe care i-a lăsat în urmă, ci și pentru marii mutilați care au rămas după dispariția lui. Ei nu se pot bucura de valoarea artistică, lor nu le spune, în fond, nimic opera de artă în sine, ci doar conotațiile ei sociale, care, conform unor principii de corectitudine și profesionalism din domeniu, nu ar avea nimic de a face cu locul operei în ierarhia valorilor unei arte anume. Sunt ca niște femei frigide care mimează orgasmul, dar plăcere reală nu simt decât la foșnetul bancnotelor.
Șži totuși, oameni care par de valoare își petrec viața într-un efort, din păcate încununat deseori de succes, de a bara drumul unor colegi care nu fac parte din grupul-gașcă și de
a-l deschide larg în fața celor pe care i-au cooptat. În fond și la urma urmelor, acest tip de comportament nu se deosebește cu nimic de protecționismul abject pe care l-au practicat între ei urmașii partidului comunist, ajunși la putere după căderea regimului lor trecut. În fond și la urma urmelor, acest tip de comportament în arte și literatură este echivalentul "Blaturilor" Din fotbal, pentru că are același efect ca și ele: truchează, falsifică o competiție despre care naivii, aflați departe de scena pe care se petrec tranzacțiile, cred că este cinstită, onestă. Cei care practică această trucare de competiție în arte nu sunt, ei înșiși, decât niște oameni care au nimerit greșit: trebuia să se ducă spre politică, spre afaceri, spre fotbal, domenii în care se fac, oricum, mai mulți bani din asemenea manevre necinstite.
Culmea-i că toată lumea afirmă că este echidistantă, că nu judecă pe nimeni conform altor criterii decât cel de valoare, departe de ei găștile și grupările de interese mai mult sau mai puțin artistice.
Ipocrizia, spunea un moralist francez, nu e decât un omagiu al viciului față de cinste. Ipocrizia în lumea românească de azi e atât de vastă și de rezistentă, încât încep să cred că a devenit o valoare în sine, deloc relativă la modelul moral. Ipocrizia, adică, nici nu mai e ipocrizie, ci discursul falsificat pentru totdeauna, care și-a pierdut de mult reperul de unde a deviat, cel în fața căruia, credea acel moralist idealist, ea face o plecăciune fără să vrea, poate, recunoscându-i astfel, indirect, justețea. Dar dacă este așa, de ce nu au curaj noii moraliști, care or fi aceia, să proclame din nou estetica de clasă, mă rog, de gașcă, de grup, de generație, de castă? Să vă spun eu de ce: pentru simplul motiv că tot ei se proclamă susținători ai corectitudinii și le-o aplică altora. Șži atunci, mai bine să rămână cu toții la acea duplicitate murdară pe care o practica toată lumea în comunism, spre a supraviețui. Comunismul a căzut, trăiască duplicitatea învățată de la el.