nu ştiu cine şi ce sunt
sunt lutul ce-aşteaptă să umple tiparele
(şi câte tipare-ale lumii n-aş fi!...)
sunt colbul pe unde ţi-au trecut picioarele,
sunt strigătul, acela, al pădurii, mai ştii?
sunt iarba în spic de pe marginea drumului
şi ultimii maci ce se-nchină când treci
(zăvoare sunt amintirile ruginite şi reci,
în tufiş licuricii îşi încearcă amnarele)
beau ultimii stropi ai parfumului
toamnei şi ai vinului cu care petreci,
(peste umăr arunc, unul câte unul, paharele.
cu sărutul te-mpiedic să rătăceşti pe poteci)
sunt frunză ce pluteşte pe apă şi zvon din pustiu.
nu ştiu ce sunt, dar ce nu sunt cu mare artă ştiu:
sunt cel ce-ar trebui să fiu
sunt cel ce-ar trebui să fiu
poză cu nichita tânăr
este şi aceasta tot un fel de sfidare
a naturii reci şi ursuze
undeva, la malul unei mări imaginare,
tânărul acesta – spirit în mişcare –
dresează fluturi şi buburuze
numai cu surâsul de pe buze
iar fâlfâitul aripii, aparte,
îi cade slovă într-o carte
prezenţa ta, absenţa ta
(cântec de petrecere)
prezenţa ta m-apropie de stele
lumina mea şi-a lumii lele
absenţa ta mă mână-n locuri rele
în cârciumi vechi, pe la şosele,
cu geamuri reci şi cu tejghele
bând vinuri acre din ulcele
ciupind femei dintre acele
împodobite cu mărgele
şi doar cu haine mici pe ele
(dudui, fecioare, damicele,
bine crescute şi rebele
ce ştiu a-ţi face temenele
şi-a-ţi mulţumi doar cum ştiu ele)
prezenţa ta m-apropie de stele
lumina mea şi-a lumii lele
din nou mărturisire veche
eşti frumoasă ca o primăvară timpurie
rătăcesc în ochii tăi ca
într-o nesfârşită câmpie...
eşti frumoasă ca o duminică de Florii,
ca o biserică la care-aş tot veni
să mă-nchin sfios şi cuminte,
te găsesc în cele mai frumoase cuvinte
te aflu într-un poem dezlegat de tăcere
eşti frumoasă ca o zi de înviere
eşti frumoasă ca un an lung, cald şi rodos,
lângă tine, frumoaso, şi eu mă simt frumos...
lângă tine, frumoaso, şi eu sunt mai frumos