(e nevoie de albume mari pentru pozele vechi)
ideile ne vin pe un trup nou-nouţ
în această toamnă, ca acum o sută/ o mie de ani.
oricum nu recunosc. Mă cuibăresc la început ca o adiere călduţă,
apoi te lovesc/ te lovesc în piept ca un viscol din direcţia opusă.
când soseşti acasă, îngerii ascultă de sub macrameuri
cu antenele întinse, cu răsuflarea tăiată.
cuvintele ţin câinii credincioşi lângă picioare. Între ele e cântecul
de leagăn pereche, nimic nu mai trebuie rostit. Când mă priveşti
de dincolo de ierburi,
eşti primitiv şi răsculat. Apoi închizi ochii.
când închizi ochii, uiţi să atingi/ uiţi să mori.
nu te poţi vedea pe dinăuntru prin ferestrele lui dumnezeu. În fond, e un singur tunel
cu multe ramificaţii.
duci mâna la gură/ duci mâna la gură punct cu punct. În încordare cerul
apasă faţa ta de sfinx. (la televizor. Se zvoneşte că ar veni ruşii. Greva începe cu secvenţe dintr-un oraş cu muzică bună şi terase largi,
unde caii şi câinii
stau împreună la mese. Unii coboară poemele
în stradă, să vorbească în locul lor). Vine dimineaţa.
dimineaţa, urechea ta trece prin inimă
cu paşi fără urme, cu rotocoale albastre. Înnozi linii infidele pe frunte.
o să aud la nesfârşit povestea omului care merge pe sârmă. Îmi pare că pe sârma noastră
nu-s decât zdrenţe. Apoi pleci.
când pleci, casa mea-i amară. În tindă aşteaptă goluri alterate în goană.
dicolo de uşă, strălucesc schiţele noii construcţii, cuţitele bunicului,
alte acareturi. Nu-i chip să intri sau să ieşi firesc. Aici se-nalţă
mii de ace pe spinarea mamutului.
casa mea-i o sihăstrie.
aici zgomotul pulsului cutremură.
peron şi pieton şi gară au rămas în câmp deschis. Tu pleci
odată cu trenul.
aşa, casa mea-i un suvenir.
e doar vineri noaptea, ceasornicul e stricat. Îmi netezesc părul
în trepte, ca pe fotografii vechi.
de mâine o să spun/ o să spun amin oricărui lucru care piere.
(îmi pare titlul altui poem)
stau ghemuită în scaun
ca o pisică grasă. Fumez cu degete fixe o ţigară/ apoi altă ţigară.
îmi vorbeşti
despre mirosul de frunze arse. Îmi dai lecţii de viaţă. În fond, oamenii nu sunt câini/ nu sunt cascade zgomotoase. Oamenii nu sunt asta/ nu sunt cealaltă. Îmi zici că nu alegem rolul, piesa nici atât. Când mă înghesuie imaginile, râsul nu mai trece
aşa/ pur şi simplu.
sunt perfectă în rolul de mut, îmi plimb ochii
prin filamente.
din scaunul meu pot să constat
cum mor specii şi sentimente. E la fel ca atunci când arunci o sticlă
în ocean şi nu mai ajunge niciunde.
însemn în calendar ziua de mâine/ ziua de-apoi, când dragostea
va fi un carton greu de îndoit.
fumul din ţigara ta prelungeşte înfrigurarea.
pereţii miros a stofă udă acum. Te desprind din cuiele ruginite şi-ţi pun sare
pe buzele crăpate. Am nevoie
de gesturi
fără noimă.
cum stau aici, toate poveştile din lume
au un final deschis. Iepuraş, nu-mi poţi lua
ce nu mai am.