Sângele meu îngână un cântec neauzit
Sângele meu nu mai ştie să facă astăzi
ce făcea altădată când
urca muntele fluierând,
când hohotea prin paturi străine,
când orbitor lumina oraşul în nopţile
fără curent electric,
când era gata să care în spate un fluviu
şi să-l pună la picioarele femeii iubite.
Acum sângele meu
abia merge încovoiat în baston,
acum nu mai ţine minte,
acum îşi numără anevoie bănuţii şi zilele,
acum abia stă să nu se risipească
din burduful trupului
crăpat în o sută de locuri.
Acum sângele meu îl tot aşteaptă
cu nesăbuită speranţă
pe înger
să-i ceară câteva picături care vindecă,
dar mereu îl ratează, căci, aproape orb,
nu-l vede pe înaripat
când trece cu fiola iluzorie-n mână.
Sângele meu îngână astăzi o singură melodie:
acel cântec ştiut şi răsştiut
despre moartea care atent,
răbdătoare, încă de când ne naştem,
îşi ridică în noi neîntrecuta cetate.
Dar chiar şi această singură, amară melodie
fără talent o îngână.
Şi fără putere, muteşte, căci nimeni n-o aude.