Ochii mari, ce văd departe
Lui Mihai Şora
Ce-a văzut el,
din geamul mansardei,
contemplând Oraşul înstelat,
a văzut poate şi Péguy,
graţia artei,
miezul unui fruct curat.
Seminţele eternităţii
înotând în lichidul sublim,
pruncii în negura somnului,
Arborele sub care am stat,
de unde venim,
rodia pământului
din palma Domnului.
Bagheta şi vinul roşu
nici nu sunt o povară,
sub braţ, pe scările,
o sută, sub acoperişuri
unde e mereu vară.
Amintindu-şi de
părintele depărtat,
cum ieşea el pe porţile împărăteşti,
cu potirul ţinut bine în mâini.
Copilărie, Banat.
Rozeta şi garguiele,
Rănile lui Isus şi cuiele,
Medievalul crucifix,
Messa de la 7 fix.
Iubirea, Credinta, Speranţa...
Nu s-a mai întors în Franţa.
Sarea dacică, grunjii ei mari,
cu sarea galică, numai cristale,
stau în solniţa cu vrejuri egale,
amestecate, pe masa Dumisale.