Probabil cel mai de seamă filozof român după Lucian Blaga, Constantin Noica a fost preocupat de ontologie, de cultură și de istoria ei prelungită în istoria limbii. Acestea ar fi elementele principale ce constituie o filozofie a spiritului alimentată de un ascuțit, de un neadormit duh speculativ. Este și pariul pe care Noica l-a făcut cu sine în ipostaza de gânditor, în demersul necontenit al cunoașterii. Modul de a trăi și de a se implica în lume, de a se "Angaja", este un corolar al acestui "Pariu", al acestei decizii de a fi sau, mai exact, de a nu fi prezent. Este o idee directoare a cărții lui Ion Ianoși, ce tratează despre opera și despre "Arta" Filozofului, despre raporturile lui cu lumea (Constantin Noica, ediție revăzută, Editura Academiei Române, București, 2006). Prima ediție datează din 1998 și poartă titlul Constantin Noica - între construcție și expresie (Editura Șžtiințifică, București, 1998).
Ediția din 2006, exceptând câteva modificări nesemnificative, păstrează structura și conținutul celei din 1998. Descrierea operei, Arta filosofului și Constantin Noica - scrisori către Ion Ianoși (1980-1987) rămânprincipalele secțiunii ale cărții. Doar o Anexă ce include patru din epistolele adresate de I. Ianoși lui Noica între 1984 și 1987 (de altfel și anul trecerii în eternitate a filozofului de la Păltiniș) încheie ultima ediție. Începând cu o schițare a biografiei (pe care Constantin Noica nu a considerat-o niciodată relevantă pentru activitatea lui), Ianoși pune numaidecât accentul pe conceptul de ahoretia și imbricările lui în existența filozofului. Conform cu definiția foarte analitică dată de Noica, ahoretia "Este maladia născută sub un rapt sufletesc ori intelectual, ducând la o bruscă iluminare sau luciditate de conștiință, ce face pe subiect să-și interzică participația, să-și domine determinațiile, să vadă pozitivul non-actului și al negativului, acceptând înfrângerea, asimilând-o și intrând în indiferență, iubind tot ce se desprinde de lume ca atare, de la asceză și poezie până la matematici și spectacolul revoluției tehnico-științifice, punând viața și istoria sub ordinea rațiunii, care desființează noul și proclamă rodnicia non-călătoriei. Ahoretia, ca refuz al determinațiilor, își dă măsura ei în ceasul senectuții, când nici una din determinațiile oarbe ale lumii nu mai întinează spiritul." (apud I. Ianoși, Constantin Noica, 2006, p. 19).
Conceptul pare a fi fost inventat de Noica pentru justificarea propriei conduite și a raporturilor sale cu lumea. Ahoretia, care se prenumără printre cele șase maladii ale spiritului diagnosticate de el, este o "Maladie" Specific românească. În sine, ea ascunde un paradox: ".caracteristica neparticipare de ordin național ar fi patronat, în cazul individului fidel ei, înlocuirea pentru o dată a extazului speculativ cu cel participativ!" (op. Cit., p. 19). În cazul lui Noica această "Maladie" Ar fi însemnat abținerea de la acțiune, de la implicare în istorie (în primul rând prin politic), dar nu o indiferență totală, pentru că acel extaz participativ nu excludea implicarea intelectuală, spirituală, prin reflecție, prin gândire și revalorizare conceptuală. Retragerea din lume nu era una de fel anahoretic, nu era adică o pustnicire și o recluziune întru Dumnezeu, ci doar una ahoretică, în speță una a filozofului "Neangajat" Prin acțiune, de orice natură ar fi fost aceasta. Ea nu este identică nici cu "Catabaza" De care pomenește Ion D. Sîrbu în Lupul și catedrala, când se referă la retractilitatea poporului român în fața istoriei, în opoziție cu anabaza, în speță cu implicarea directă în istorie și cu spiritul combativ. "Melcul catabatic" Ar simboliza somnul nostru istoric de 1000 de ani, în vreme ce "Lupul anabatic" Este simbolul acceptării și al abordării active a istoriei, din vremurile traco-geto-dacice. În fine, despre retragerea românului din fața "Agresiunii istoriei" Vorbește și Mircea Eliade.
Numai dedicându-se contemplației, reflecției și revalorizării conceptuale și ideatice a unei părți din lume mergând pe axa ontologie>cultură>limbă, ultimele două privite fiind și din perspectivă istorică, a putut ahoreticul Noica să lase în urma sa o operă filozofică vastă și originală. După unele aprecieri, Constantin Noica, îndreptat spre ființă și spre cuvânt, este cel mai "Român" Dintre filozofii noștri. Ahoretia de care a fost "Acaparat" Este chiar ipostaza care-i fixează personalitatea în partea a doua existenței, când Noica devine filozoful pe care îl cunoaștem, călăuzit fiind de principiul că existența și cunoașterea trebuie duse deopotrivă până la capăt. De aici minimalizarea biografiei de care gânditorul însuși se face "Vinovat", de aici sustragerea de sub orice gen de "Determinații" Despre care vorbește în mai multe rânduri; în plan concret, de aici retragerea filozofului, mai întâi forțată, la Câmpulung Muscel, apoi benevolă, la Păltiniș, unde a început, a continuat și a desăvârșit opera de analiză și de reflecție filozofică.
înainte însă tânărul Noica (ar fi utilă și incitantă scrierea unei lucrări cu acest titlu, dar, dacă nu mă înșel, parcă ea și există!) nu a refuzat "Angajamentul", recte implicarea în politic. Adeziunea lui la mișcarea legionară, cercetată de Ion Ianoși în monografia reeditată în 2006, a fost deja obiectul mai multor "Mărturii și analize", între care destule pagini din: Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat. (1996); Z. Ornea, Anii' 30 - Extrema dreaptă românească (1995); Marta Petrescu, Un trecut deocheat sau "Schimbarea la față a României"; Ideea care ucide (1994). O contribuție relevantă revine publicării celor trei volume de publicistică semnată de C. Noica, apărute la Editura Humanitas sub îngrijirea lui Marin Diaconu. Al patrulea urmează să ajungă până în 1940, an când viitorul filozof va abandona aproape complet acest domeniu. Publicistica depune mărturie asupra legionarismului lui Noica. Adeziunea a fost deschisă și explicită, după cum o atestă suficiente articole publicate în presa vremii, mai ales în anii 1938 și 1940, considerați, de altfel, revelatorii pentru opțiunea lui politică și ideologică. Câteva probe sunt aduse de I. Ianoși în cartea aici abordată:
"Când s-a produs aceasta? Posibil, ceva mai înainte de 1938, an din care ne parvin primele dovezi indubitabile. O atestă scrisoarea (datată 9 ianuarie 1938) pe care Eugen Ionescu o adresează lui Ionel Jianu; ca și schimbul epistolar dintre Petru Comarnescu (23 decembrie) și răspunsul lui "Dinu" Noica (28 decembrie), în aceasta din urmă el asumându-și până la capăt adeziunea. De la începutul aceluiași an dispunem chiar de un articol semnificativ, 'între parazitul dinafară și parazitul dinăuntru' (publicat în Vremea la 30 ianuarie 1938) în care Noica disociază de cuzismul orientat împotriva dușmanilor din exterior, evreii - legionarismul preocupat mai ales de parazitul "înăuntrul ființei românului", parazit necesar a fi extirpat prin suferință, jertfă, ținută morală exemplară, întru biruința spirituală [.].
Este de-acum limpede exprimată simpatia față de legionari și Corneliu Zelea Codreanu, chiar fără ca Noica să aparțină efectiv mișcării. Convergența se rezumă la idei, este una "Idealistă", presupus neîntinat spirituală, punct de vedere susținut în epocă și de alți cărturari de marcă, inclusiv de către Mircea Eliade." (op. Cit., p. 24).
în sfârșit, plusează și articolele publicate în Buna Vestire, ziar condus de frații legionari Mihail și Grigore Manoilescu, unde Noica a figurat și ca "Prim-redactor" (între 8 septembrie și 20 octombrie 1940, răstimp în care el a publicat acolo 18 texte proprii, între altele "Cultură și legiune", "Apelul 'Axei' ", "Limpeziri pentru o Românie legionară"). Noica susține unele idei precum "România duhului", a spiritului care cere "Un nou tip de român", "Pur", un "Suflet dacic" Renăscut. Îl admonestează pe Nicolae Iorga și afirmă că doar Legiunea va izbuti "Împlinirea în spirit", în special prin elita legionară a celor 10 000. Era acum "Înregimentat ideologic" Și marcat de o "Exaltare lăuntrică, spirituală și spiritualistă" (cf. Op. Cit., p. 28).
După o asemenea experiență, "A celor învinși" Cum singur a dat de înțeles, după auto-denunțul de la Tribunalul Poporului, în 1946, apoi după detenția politică și după domiciliul forțat de la Câmpulung Muscel, este perfect explicabil de ce Noica a "Profesat" Ahoretia. Retragerea lui din lume a fost benefică spiritual și prolifică în planul operei. "Primatul oricărei opere perene asupra oricărei biografii datate" Ni-l va releva în esența sa adevărată, pură, de filozof român al devenirii întru ființă.