- Albastru fum
Ardere e el,
şi cârja lui,
tocită de albastru,
e foc în tăcere.
Un val de aer,
apoi,
din stingerea sa,
neînţeles,
se răsfiră –
poate salut,
poate oftat...
Nimeni nu ştie.
- între îngeri şi draci
Variantă
Priviţi canguri naturalizaţi
când sar peste garduri;
urmăriţi şi hoardele mari de puşcăriaşi
cum sar peste ziduri,
apoi filosofaţi
despre forma lor
etalaţi în efort,
despre uimirea ce pătrunde în toţi…
Dar nu uitaţi de abaterea
trăsnetelor în creiere,
de ţara care se tot întristează,
în care hoţii se deghizează,
pozând în magnaţi…
Nu uitaţi că taifunul leilor turbează
peste capetele celor deposedaţi –
peste românii care nu vor să moară,
ţinându-se cu dinţii de Munţii Carpaţi,
în hora lor milenară,
stârnită de daci…
Nu uitaţi că românii ştiu ce-nseamnă
iubirea de ţară
şi fac deosebire
între îngeri si draci…
- Ridicarea din tină
Cardinala înţelegere de ieşire la lumină,
aici – trece drept mântuirea de sine…
Calc ontologic prin ţărână,
scufundat până la creier,
hârş-hârş,
când pe talpa stângă,
când pe talpa dreaptă…
Dar deodată,
pâş-pâş,
în mănunchi, cu raze-n mână,
vine un înger
cu lumină…
Şi de Sus,
din Susul Cosmic,
cu atâta bunătate,
mă domină:
– Ai şi tu o demnitate!
te ridică acum din tină…
Mântuieşte a ta vedere,
ieşi odată la lumină!…
- Turnir
Tu treci pe lângă mine,
eu trec pe lângă tine –
amândoi cu vizierele lăsate.
- Umbra plopului
Umbra plopului –
limbă orară,
coboară şi urcă
până la culme.
în luncă,
stăpână absolută,
zăboveşte prin răcoarea
zămislită de râu,
printre plopi şi arini…
Iar sus, cimitirul –
extrema noastră pământeană,
o ignoră, în aura-i fatală…
Peste toate însă,
păsările călătoare
urcă şi coboară,
după umbra plopului,
până la culme…
- în undă de gânduri
(variantă)
Raze multe m-au ajuns aici,
după un drum redeschis –
într-un punct virtual, aflat…
Mă caută fluidice şoapte,
sunt întrebat…
Apoi,
în undă de gânduri,
reînfiripez energia –
propria mea existenţă,
trecând-o într-un ram uriaş,
răsfirat…
Fulgerând,
al cerului crug e-ncoronat
de lumină….
- Lespedea de alabastru
Un pas mărunt mai fă şi vino
întru Adevăr;
cu inima ascultă
lăsata îndreptare din vechime,
pe lespedea de alabastru;
că este pentru tine spor de mană
şi sfântă însufleţire,
şi de trăire în gând, lumină.
Că dragoste adevărată
este pentru tine,
căci toţi venim şi ne întoarcem
pe acelaşi drum la El.
Ai necunoaştere în gând, de rătăcire,
o, frate al meu, pierdut
în nemurire…
Dar nu-ţi fă vină şi mai mare
de smintire.
La lespedea de alabastru
vino
cu smirnă şi cu o candelă cu untdelemn!…
- Să scap ca pasărea cerului de laţ…
Nu-mi trebuie mult freamăt
cu zbucium
şi-o viaţă prea lungă,
ci vreau linişte şi multă odihnă.
Chiar dacă dorurile locului mă leagă,
trebuie, mai departe, să pornesc…
Să am nesfârşirea în faţă
şi să respir atmosfera întreagă
cu nesaţ –
cu partea de suflet care mă ridică,
să scap ca pasărea cerului de laţ…
în zbor, a timpului nălucă
să fie trecutul talaz,
lăsat departe în urmă –
monada din prima secundă,
pierdută prin hăuri,
până-n de ziua de azi…
Vreau linişte şi multă odihnă…
Să scap ca pasărea cerului de laţ…
- La marginea mării
La marginea mării nu cânt,
nu aud chemarea
Celui de Sus…
Când toată frământarea stă
într-un cuvânt
nespus,
mă trage-n adâncurile ei
marea
şi-mi susură durerea-n auz…
La marginea mării este şcoala,
unde sufletul
învaţă
să zboare…
- îi prinde şi pe îngeri grija de mine…
Variantă
Ca un vis urât este viaţa, uneori.
La capătul căderii
sunt o explozie
de nervi –
o confluenţă de scântei…
Târziu, însă,
mă întrupez
într-o aventură de zbor…
Nu mai deschid
rotund ochii –
abia mai privesc de teama
căderii
printre gene…
Mai sus,
îi prinde şi pe îngeri grija de mine:
încep şi ei a se teme…
- Casa pătratelor…
Dam oarecând cu pietre plate –
lipii de piatră,
pe ape…
Eram fascinat că toate,
după ce deschideau ochi bulbucaţi pe ape,
se scufundau,
iar ultimul dintre ei,
totdeauna,
înghiţea piatra
ca pe o lună plină şi se închidea
la loc…
Mă lăsam cu umărul mai jos, într-o parte,
şi repezeam piatra ţopăindă,
pe oglinda lichidă,
care deschidea guri după guri rotunde
şi hulpave,
într-o încercare de moarte –
s-o tragă-n afund…
Era şotronul pe care îl juca fiecare piatră
în cercuri,
cum îl jucam eu, altădată,
într-un picior,
în casa pătratelor…
Gurile apei se deschideau
şi se închideau,
pe rând,
înecând în tăcere o lume…
- Ca vântul care plângea…
Se auzea doar noaptea,
ca vântul care plângea –
pe toată valea,
peste acoperişuri de case…
– Rânduiţi-mi o cană
cu apă,
răcorea adâncă din cişmea!...
Dar nimeni nu răspundea şi nimeni
nu deschidea…
De la o vreme, ruga aceea
nu s-a mai auzit,
iar amintirile oamenilor
adeveresc
că râul secase…
Multora, şi astăzi, le arde auzul
focul aţâţat, care strigase:
– Rânduiţi-mi o cană
de apă,
cu răcorea adâncă din cişmea!
Dar nimeni nu răspundea şi nimeni
nu deschidea, ca astăzi…