în octombrie, la Torremolinos
în palmieri – rândunele, papagali, porumbiţe şi vrăbii.
Toate dansează şi cântă
scandalos şi oniric,
infinit:
bete, bete, bete
de miresmele mediteraneene.
Şi noi,
abia ne croim cale prin
troienele de miresme indescifrabile,
minunate şi grele.
împreună, aici. Tu şi eu.
Eu, parte a ta. Tu, parte a mea.
Unul în doi.
în dimineaţa senină, ne încordăm privirea şi,
în depărtare, ne zărim limpede casa.
Stă într-o vale.
Deodată vedem cum
drumurile care pornesc de la ea
se ridică de la pământ.
Se ridică şi plutesc, flutură prin văzduh
ca nişte panglici de mătase nesfârşite.
Păşind pe ele acum
poţi ajunge oriunde. Chiar şi în cer.