Magda Mirea compune în SIAJ 77 studii despre unghiuri de fericire (Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2011) o poezie a ocultării de sine în faţa îngheţului, în spaima dezamăgirii, versuri ce încearcă a contracara siberia de la capătul cerului, respingerea pustiului, vidului prin plonjare în sine: „Mă întorc în mine/ cu încă o zi/ mă aşteaptă / haine vechi nepurtate”. Într-un discurs disimulant, mascat în abracadanbrante metafore, declamaţii excesive se aleg şi se separă secvenţe minimale precum autoportretul din lucruri simple despre mine: „ Îmi imaginez/ că sunt o definiţie simplă/ uşor de reţinut/ după felul în care/ îmi ţin capul/ când sunt fericită”. Simplitatea e în fapt tot o mască, normalitatea e mimată: „Mă preling prin crăpături de gând/ în starea de graţie a normalităţii/ de fapt/ o seducătoare/ formă de nebunie/ ce îmi scrijeleşte/ ca un ecou sufletul”.
Mistificarea atinge tot: „Vom lega zile la ochi”- o generalizată expresie a camuflării, a autocenzurii sinelui, a sentimentelor şi consecutiv a neîmplinirii, „Neîntâlnirii”, aşteptării: „Între strada mea şi strada ta există o cicatrice”, „Fiecare pe peronul lui” Sugestiile ale unei subteme elegiac erotice care se insinueză progresiv, în secvenţe, imagini abstracte, tentaţii onirice ce se topesc în versuri inegale, într- o căutare voită a impactului vizual, în enuţări artficiale: „Uneori iubirea aşteaptă într- o cană de ceai/ amărui/ uitată pe marginea unei ierni”.
Conştiinţa acută a singurătăţii se instaurează ca obsesie tematică şi în partea a doua a volumului femeia- enigmă: „Ochii îngheţaţi” , „Ochii morţi” Contemplă şi se consolează: „Chiar îmi pot face culcuş pentru o vreme/ deşi sigurătatea de acolo/e o siberie ce nu se poate vedea de la capătul cerului”. Similar atitudinea este una ofensivă în faţa incertitudinii ontologice- consemnarea febrilă a zilei, clipei, într-un ritm obsesiv al trăirii: „Mi-au mai rămas din ziua asta/ o jumătate de inimă şi tu”, „Te aşteptam în mod obişnuit în ceainărie/ticăiam versuri cu degetele”.
Jocul de-a visătoria apare astfel ca posibilitate de dezlegare a singurătăţii, de „Îmblânzire” şi regăsire/re-trăire a iubirii „Suntem un perpetuum mobile/ eu, aşteptându- te/ tu, dorind femeia enigmă”, de închidere rotundă a „Basmului”, de exorcizare a fricii prin acceptare şi resemnare: „Un dumnezeu / jupuit de viu/ pe care- l port cu mine/ ca pe o insulă”.