Dacă vântul spune adevărul
( fragmente)
*
Pe dealuri pe care n-ai să urci
niciodată
creşte.
în sinea ei şi în sinea ta
din obrazul lui Dumnezeu
creşte;
în stepe sărace în care doar vântul adună
cenuşile fulgerului,
în cărămizi surpate precum zilele
omului;
în toate şi mai presus de toate
doar în sinea ei
cu care te-întâmpină,
doar în sinea ei şi-n sinea ţărânii
de care moartea însăşi
se-acoperă.
*
Şi dintr-odată
mai puţină e ziua
şi nici nu ştii cum scade
lumina,
cum de sine însăşi
în sine
se leapădă,
şi dintr-odată îl vezi la capătul
lucrurilor,
care acum
capăt al trupului tău se aşează,
cum şterge memoria umbrei
de care ţi se spijină viaţa
cu întunericul lui absolut.
*
Dintr-un altcândva
care fusese acum
mai înainte de-a fi ceea ce nu mai este;
şi totuşi
viaţa ta,
meningele pe care Dumnezeu îşi numără paşii
prin cenuşa cuvântului.
în rest
puterea de-a te aduce aminte,
puterea de-a rămâne-n picioare
precum osul copacului
în care-a zămislit memoria
vântului.