Un elegiac ironic

Ajunsă la zenit, poezia lui Nicolae Prelipceanu este, cu precădere, una a meditației existențiale, simplificată și esențializată, elegie cu schepsis, căutând în realitatea iluzorie, instabilă și deconcertată un punct de sprijin.
în titlul noii sale cărți, un teatru de altă natură (Editura Cartea Româ­nească, București, 2006), se reflectă in nuce aspecte care definesc lirica sa, ludicul, ironia reticentă, o iscodire inteligentă și lucidă a unei realități duplicitare, viziunea lumii ca dramă implozivă, mentală, reprezentarea existenței ca spectacol nemijlocit, cu un etic imanent. Se manifestă, desigur, intuitiv, parodic, și reflexele unui dialog îndepărtat cu imaginarul eminescian. Poetul însă nu creează un model abstract, metafizic, melancolia sa jucăușă provenind tocmai din rolul său de martor la în-scenarea realității. Poemele sale apar astfel ca tentative de cunoaștere/de apropiere de spiritul  realității, prin înlăturarea măștilor. Nimic ostentativ în acest demers, ci numai foiletarea blândă, parcă ingenuă a existențialului, în căutarea adevărului.
Comedia cea de obște urmează însă scenariul fatal, inefabil al trecerii, înconjurată de incertitudini, năruindu-și fermitatea în imagini iluzorii și evanescente: "Peste firele de iarbă cade bruma/ de înțeles din lumea aceasta/ și soarele ridicându-se/ o face abur// nu mărturisesc nimănui nimic/ nici tălpile
nu-mi mai sunt/ lipite de pământ// fug fără să înaintez un metru/ o secundă mă-ngroapă" (cimitirul izvorul nou). O asemenea percepție debusolantă schimbă simbolica tradițională, soarele este putred, apa vieții este puhavă, peisajul anunță un sfârșit inexorabil, un traseu crepuscular, nașterea este înfățișată ca început al sfârșitului ori ca relegare în absurd, când nici identitatea nu mai este sigură: "Începuse bine sfârșitul/ cu părinți fericiți și vecini fără teamă/ cu ochii deschiși spre un bec/ încă aprins// am fost eu ai fost tu/ întrebarea e fără răspuns/ nici chiar nimeni/ nu va ști să ne spună" (istorii viitoare).
Poetul este afectat de zădărnicia existenței și de moartea care aneantizează, pierzându-și reperele constante, nemaiînțelegând semantica ontologică. Meditațiile sale subtile se deduc din pretextele aleatorii, din mici evenimente cotidiene, și se configurează în jurul neputinței de a justifica existența, exprimându-se astfel, indirect, revolta împotriva destinului crud, dar și speranța melancolică într-o reîntoarcere. Într-o pasă funestă, autorul dă, într-un poem, imaginea insolită, echivocă a unei autodevorări/sinucideri sau a unui ritual autoeuharistic, accentuând aspectul tragic. Moartea, în viziunea lui Nicolae Prelipceanu , nu are o reprezentare organică, materială, ci apare mai mult noțional, ca nonsens, ca nejustificată nedreptate, ca vulnerabilitate a vieții. Lipsit de sentimentalism, de disimulările retoricii, autorul nu face decât să ia, calm, cu eleganță, pulsul propriului imaginar reflexiv.
Față de volumele anterioare, poezia actuală tinde spre simplitate, spre elementaritate. Ea urmărește să dea unor stări/gânduri obsesive limpezimea transcendentă a rășinii de chihlimbar. Imaginea nașterii de sine și apoi a propriei nimiciri este recurentă, conținând un asemenea hieratism: "Nici n-ar fi trebuit să mă nasc// tot ce calc în picioare sunt eu/ conștiința mea și creierul meu/ un corp fără suflet/ pleacă mai departe pe străzi" (nici măcar un glonț în cap). Condiția omului este redusă la o fantoșă impersonală, la o formă fără conținut, la un joc ridicol, deprimant. Ființa decerebrată, golită de suflet, predestinată este implicată într-un destin absurd, victimă a unei complicități oculte, supusă unei alienări abrutizante, pierzându-și harul de a comunica: "Fiecare în sacul lui legat la gură/ pregătit de saltul în prăpastie/ când altcineva o să vrea/ când o să facă semn altcineva" (destinatar).
Ironia, mereu prezentă, este plină de acuitate, subtilă și are rolul de a echilibra tonul elegiac: poetul învață alfabetul cimitirului, primește laurii celui învins, se autoanulează măturându-se singur, așteaptă în stație troleibuzul ideal care să-i ia pe toți călătorii, pentru totdeauna, viața, comparată cu un râu neobosit, este un preș care este continuu tras de sub picioare. De la meditația existențială, poetul trece cu dezinvoltură la satira socială, dând o imagine sarcastică a deșertăciunii publice. Alegoria ilară a unui popor care înaintează cu fervoare/asiduitate în cerc sau cortegiul de ființe care coboară pe un drum al dezintegrării, afundându-se în pământ, sunt simptomatice pentru imaginarul sceptic al autorului. Tot astfel, evitând prezența umană, acesta preferă întâlnirile, în cimitire, cu spiritele unor celebrități.
Poezia este speculativă, de o natură rafinată, intuind cu multă agerime nervurile ideilor, detașându-se cu eleganță de orice balast somatic/epic/patetic, definindu-se ca o entitate sensibilă și nervoasă. Autorul chiar practică o autonomizare a scrisului său, eschivând indiciile subiective, lăsând să funcționeze un filtru cognitiv-neutru, amestecând contemplația cu visarea. Deși abstract, poetul este departe de a fi un conceptual, priza lui la un real (subiectiv) aflându-se uneori aproape de secvențialitatea cotidiană sau de cinism: "Parfumurile frumoasei tinereți/ ale frumoaselor adolescențe/ cu sexe înmugurite abia/ miros urât acum/ vă asigur/ deschideți-vă nările/ ochii/ gura/ sexul/ și veți înțelege// în fața mea pe bulevardul alb/ înaintează persoane și altele/ văd cum se descompun în aerul iernii/ tălpile merg mai departe/ rămânând (o clipă-n) văzduh// apoi se scufundă așa cum trebuie/ la doi metri sub pământ/ lăsând numai urma putrezirii sale/
pe-aici prin văzduhul parfumat// un regiment de picioare putrede/ înaintează spre mine/ e chip nu e chip să mai scape/ trec printre ele zadarnic/ acolo-i secretul" (băltoace festive).
în afara reflectării unei realități percepute în esențialitatea ei deconcertantă, elegiacă, poezia lui Nicolae Prelipceanu actualizează urme mnezice revelatoare, înțelese ca sedimente ale trecerii timpului. Filosofia dedusă a unei asemenea poezii este că omul nu poate fi decât consecința/imaginea mediului în care a trăit. Textele acestei cărți au imprimate în materia/spiritualitatea lor semnele, cicatricele, coșmarurile, mizeriile, mentalitățile, refulările, angoasele istoriei în care au fost create, amestecând concretul cu abstractul, elegia cu ironia, pendulând între metafizică și imanență, reprezentând contorsiunile/strategiile/limitele unei conștiințe. De aceea, universul poetic este sumbru, chiar infernal, loc al damnării, adevărată groapă comună, marcată de absurd și deșertăciune. Autorul își deploră experiența umană, încearcă să se detașeze de sine/de lume, regretând că nu a murit când era copil. El pune astfel în fața cititorului, mai pe ascuns, mai direct, oglinjoara.
Jocurile intertextuale, exercitate cu dezinvoltură, referințele livrești angrenează poemele, care reflectă o experiență singulară, într-o comuniune culturală, atenuându-le umorile depresive, sugerând totuși repetitivitatea, vocația concertantă. Poetul pune în ecuație cele mai insolite corespondențe, sesizează iluminări, semnificații ascunse: în drumul spre locul de muncă se simte zilnic pe drumul spre moarte. Procesul pe care îl exersează este cel al fanteziei analitice care, aprofundând, mitizează, care aduce fracții diverse, numeroase, ca pe un evantai, la numitorul comun, teribil, de această dată, moartea: "Membru al acestei loji/ a Cimitirului Virtual sunt și eu/ ca toată lumea/ eu mai demult/ alții/ nici nu-și mai aduc/ aminte ce-i paște// din iarba lui fragedă" (cimitirul virtual).
Cartea este dominată de tema trecerii, a deșertăciunii existenței simbolizată repetat printr-un curs de apă, prin fluviul iluzoriu al tuturor formelor și mai ales prin resimțirea morții ca totală singurătate: "Singurătatea începe de jos de la tălpi și de la degetele de la/ picioare. Urcă pe pulpe spre genunchi iar coapsele sunt drumul/ ei secret către sex. Trece și prin burtă, n-o să mă credeți/ străpunge plexul solar învăluie plămânii inima tot ce mai e/ pe-acolo. Ehei până la creier e drum lung. Pe care-l parcurge/ în câteva fracțiuni de secundă" (***). Această enigmatică anatomie și fiziologie a singurătății este cheia/iarba fiarelor care deschide și închide întregul volum.
Totuși, nimic dramatic, cu adevărat posomorât în textele lui Nicolae Prelipceanu. Se remarcă ironia amară a autorului, hazul de necaz care înseninează meditația, îi dă aspect laic, o relativizează, făcând-o cea de toate zilele: "Să nu spui că ai primit/ doar câteva foi albe/ că te cred// și mie mi s-a părut/ că transcriu în zadar/ că nimic din toate astea/ nu se lipește în realitate/ de pagină// a fost simplu/ să înțeleg că nici de mine/ nu s-a lipit mai nimic/ din atâtea câte ar fi trebuit să fie/ imprimate în minte-mi/ pe spinare pe frunte în ochi// aici clasicul optimist nu mai are/ nici o putere/ și nici modernul de mine/ nu mi se pare mai breaz// fii liniștită eu voi continua/ voi încerca să transcriu/ intranscriptibilul/ tot ce n-a mai fost transcris/ niciodată// iar tu vei primi altceva/ să știi că asta e regula asta e legea/ mai e cineva care transcrie între noi doi" (transcrieți băieți numai transcrieți).
înconjurat de o realitate fulgurantă, iluzorie, heracliteană, pătruns de melancolia trecerii, pe care o tratează cu antidotul ironiei, realizând, cu eleganță stilistică, un lirism rafinat, atins, în ciuda lucidității sale, de fantasmele unui donchihotism fără leac, Nicolae Prelipceanu reușește să depășească nonșalant, în poezia de azi, deosebirile dintre generații, păstrându-și totodată marca singularității.