Istoria interioară ce se dezvăluie în paginile celui mai recent volum al Ioanei Dinulescu, Fereastra spartă (Editura Ramuri, Craiova, 2011), are ca supratemă identitatea-fixarea identităţii. Fotograme emblematice cuprind fiinţa în permanentă expansiune, în permanentă degradare: lumea mea, „My world”, destinul meu, numele divin.
în decorul citadin provincial şi autosuficient („Orăşelul dormitază/ tihnit şi senin în propria-i insipidă, incoloră, sudoare”), reculziunea (echivalată pozitiv răsfăţului şi desfătării) este o aparentă soluţie: „Melc tihnit, melc fericit/ t oată ziua m-am rotit/ în cochilia absenţei mele”. Refugiul şi regresiunea în „Uterul casei” şi, consecutiv, în pântecele „Maternelor” Cărţi are o justificare implicită: melc deloc trândav, personajul poetic construieşte în interiorul realităţii, reface spaţii protectoare în contrapunct lumii exterioare. Coerenţa lumii concrete, alterată de tot felul de figuri dubioase (neica-nimeni, primarul, jăndarul, redactorul-şef), este regăsită în spaţiul poeziei şi al mitului, în invocarea-evocarea spiritualului, este verificată şi confirmată textual, citind şi răscitind, citind şi scriind. Dispersia propriei persoane, figurată resentimentar („Patinoarul destinului meu”, „Destinul meu provincial”), pare a fi stopată în/ şi prin această lume de hârtie, aureolată/ încununată simbolic de „Muzica sferelor de hârtie” Sau „Coroana de hârtie/ a unui nou volum de poezie”, totul e poesis, totul e mousike. Sensul tragic este recuperat însă şi aici în incantaţia-reproş: „Nu ţi-e milă deloc, nu-ţi pasă/ de tranşeele din textele mele,/ de rugurile pe care le aprind/ noapte de noapte/ ca să-ţi semnalizez că sunt/ o jivină aproape sălbăticită/ logodită în hăţişuri/ cu un vânător obosit,/ rătăcind cu buzele arse/ de sete şi de foame prin pădurea/ de cioturi/ a istoriei municipale”.
însă subterfugiile nu sunt tolerate, realitarea se insinuează perfid, insistent şi evident, iar mierea, răsfăţul, tihna, poezia, „My world” Trebuie protejate, fereastra fiind spartă. Particularităţile decorului: „Sârmă ghimpată”, „Cruce năruită”, „Trup ţepos”, „Colţurile ascuţite” Violentează casa rotundă, casa cochilie. Gestul final al expulzării în lume punctează tema complementară a ieşirii, transgresării: de la extazierea bucolică de a evada „Din uterul ceţos al oraşului Craiova” La disperarea ontologică a azvârlirii („Îngerul Ioan îşi destinde braţele/ paterne, îşi dezdoaie degetele oţelite,/ mă aruncă în lume prin fereastra spartă”), sunt înregistrate, analizate, consemnate toate insecurităţile, oscilaţiile, spaimele şi speranţele.
Un simbolism recognoscibil, „Numele divin întreit Ion/ Iona/ Ioana, traversează volumul într-un joc de ascendenţă-descendenţă, de integrare în autocosmosul poetei construit pluripersonal: vierme translucid, melc tihnit, Rosa Canina, cais înflorit, trup ţepos, trup stafidit.
Transcrierea experienţelor biografice respectă un pattern neschimbat: „Am în faţă o fereastră închisă”, „Privesc apusul lumii prin fereastra spartă”, „Aici e o fereastră pictată în lumea fără iertare”, „ Răstignită-n fereastra/ prin care mă ţinteşte, mă seceră/ cu miile lui de cioburi de viaţă”; toate acestea sunt replicări, duplicări aproape în oglindă, într-o arhitectură textuală ce consemnează-desemnează fereastra, „Metaforă revelatorie” (apetenţa pentru imaginarul blagian e marcată textual), în care fereastra spartă, „Meşteră maşteră” Implică disiparea, risipirea în lume şi funcţionează ca dispozitiv de intrare-ieşire a triadei pierdute „În deşert”, „În propria-i legendă”: „Îngerul Ioan, Jăndarul Ioan: Ion, Iona, Ioana”.
încercarea de construire a unei mitologii personale sub protecţia îngerului/ regelui, a unui lung şirag de soldaţi salvatori nu este întâmplătoare: fascinaţia Eladei şi chemarea Polymniei, mărturisite într-o notă biografică de la finalul volumului, s-au manifestat de timpuriu – Basmele Olimpului se grefează pe un mythos arhaic, într-o îmbinare care dă nota aparte a poeziei Ioanei Dinulescu, cameleonică demonstraţie de spirit, profunzime, forţă şi vulnerabilitate.