odă pur şi simplu
Craiova, rana mea deschisă
şi sărbătoare fără lăutari
eşti tinereţea mea promisă
unui alai de fete mari
eşti toată viaţa mea proscrisă
ca pe-un altar de chihlimbar
eşti invitaţie nescrisă
la nunta unor cărturari
cu foaia lor încă nescrisă
la masa lor din lemn de tisă
cu pluta mea din doi arţari
scoasă din brişcă de rudari
străbat o mare interzisă
mă-mbăt cu aceleaşi vorbe mari
unei zvârluge de metisă
încă visez să-i fiu pândari
Craiova, rana mea deschisă
eşti jungla mea prietenoasă
în care cântă ziua cucuvele
şi îşi ascut hienele de casă
rânjet şi gheare, colţi, măsele,
adulmecând pe fiul mamei mele
eşti leagăn dulce, vin de masă,
Craiova, boala mea aleasă,
eşti nunta mea fără mireasă,
aici mă simt pierdut, mă simt acasă
aici mă simt pierdut, mă simt acasă
îţi scriu din târgul meu boem
ninge din nou în târgul meu boem,
nici lacăte la porţi n-avem,
să ne ascundem de blestem,
nici vodcă nu putem să bem
la gândul că nu ne vedem
în anotimpul de polen
doar întâlnirea cu Verlaine
şi cu trimisa lui, Marlen,
(ce îmi recită stihuri Zen,
fără basma şi sutien)
îmi aminteşte de Eden,
de tot ce-am fost şi ce suntem
tu nu ne vrei, dar noi te vrem,
frumoaso ca un vechi poem,
nălucă, animal totem,
eşti tot ce-avem şi ce n-avem
în anotimpul alb, harem,
tu ne-amăgeşti că ne vedem
iar anii trec cum trece-un tren
printr-o câmpie verde-crem
şi va muri şi-acest catren,
lipsit de sevă, banal, tern,
iar eu rămân, ca şi Verlaine,
să te aştept aici, etern
mai beau şi ei, şi noi mai bem,
(doar vodcă nu putem să bem)
când ninge-n târgul meu boem
fără să ştim când ne vedem,
nălucă, animal totem,
ne auzim? Ne mai vedem?