Câștigătoare a Premiului I la Olimpiada Națională de Limba și Literatura română, foarte tânăra poetă a primit la ediția din mai 2007 a Festivalului Național de Literatură Tudor Arghezi, Premiul pentru Opera Prima pentru volumul de versuri între ceasuri, apărut la prestigioasa editură bucureșteană Vinea, coordonată de poetul Nicolae Tzone. Se cuvine să precizăm că juriul național care
i-a conferit onorantul și obligantul premiu, l-a avut ca președinte de onoare pe poetul petre Stoica, iar ca președinte executiv pe criticul literar Gheorghe Grigurcu. Din acest juriu de anvergură națională au mai făcut parte scriitorii Ioana Dinulescu, Paul Aretzu, Marius Tupan, Spiridon Popescu etc.
Versurile Olgăi Ștefan sunt total lipsite de stângăciile firești vârstei, au o maturitate proaspătă, durerea și patosul, lipsa de inhibiție în fața cuvintelor stau sub zodiac incontestabilă a autenticității. Poezia Olgăi are forța purității adolescentine , dar și pe cea a talentului nativ dublat de inteligență artistică. Așa cum ne apare acum, la nici 19 ani, Olga Ștefan are toate șansele să intre în viitorul cel mai apropiat în prima linie a poeziei românești. Fără ocolișuri inutile, fără false pudori lexicale, dar cu un remarcabil simț al proporțiilor și armoniei. (Ioana Dinulescu)
așchii
cherches le corps, trouves les pleurs
m-am născut din dorință nu din necesitate
(0)
e foarte trist fără tine, d., cuverturile îmi pansează răceala, frigul,
emoția că am trecut peste toate ca peste niște mese din sticlă
că niciunele n-au cedat sub greutatea mea / trouves les pleurs- find your tears
make them match your outfits -
„până la mine toți oamenii erau carcase gri și bleu, cu orbitele pline de lacrimi,
cu ochii încercuiți de piele și riduri proaspete ca de niște highlightere stabilo
stăm câte unul într-un salon de zece și pe mine toți mă pândesc cu nesaț
întâi am crezut că le par frumoasă, apoi că le par mai vie
și abia apoi, când unul i-a smuls taniei limba și-a plimbat-o prin spital ca pe o panglică/ la dansuri tematice/ sau
la defilare/am înțeles. De atunci ușa mea e mereu zgâriată și capul meu se desface cărnos și fierbinte
ca un dublu sex mare, primitor
din gură până în glanda pineală.
ei vin uneori și-mi arată bandajele lor. Vin la mine ca la o curvă”
(1)
eram două și el era singur, și mergeam în șir
către preot, cu baticul înnodat tare
în jurul gâtului și lumânările ca niște balerine
cu tiutuuri de carton
iar masa era plină de colive și colaci
într-un an am vrut să-ți tai sânii în somn
și să-i ornez cu bomboane/acum știu că n-ar fi
fost posibil
și ,funny thing,
azi te-am auzit șoptindu-i la telefon „sânii mei
sunt de post
pentru că sunt din pământ
ca omul de zăpadă pe care l-ai făcut tu/ chiar
dacă n-a nins deloc
anul acesta.”
*
iar la plecare tot el m-a prins de mână a zis îți
aduci aminte cum dormeam noi
în patul tău mic ca un sertar plin cu vată și
bucăți de stofă și vorbeam încet
ca să nu ne-audă ea
noi acum, când mergem acasă, o să ne tăiem
părul și-o să-l împletim
și-o să ne ornăm casa ca pentru primăvară. Și vom scoate inima
din păpușile pe care ni le-ascundem sub corsetele medicale și niciodată n-o să ne mai vedem așa,
iar lumânările pe care le-am pus pentru vii s-au mistuit și-au căzut. Cel mai repede
——————————————————————————————
sunt locuri în care te poți simți deja mort și îngropat, locuri ca salonul
în care am dus-o pe ea. Când i-au pleznit vertebrele și prin inima mea goneau
înnebunite echipaje de descarcerare- „să-te-scoată-de-acolo-cât-mai-e-timp-căci
ea-are-nevoie-de-tine” . Locuri ca patul în care stau leșinată și zic
sunt un cântecel în franceză mélodie d’amour chanté le coeur d’emmanuelle
pumnii mei bat în tăblia mesei ca două inimi identice în pieptul unui copil fără speranțe