La ce bun literatura?

O continuă împrăștiere a obișnuitului, a încremenitului și o mereu înnoită așezare într-o frustrare a așteptărilor (o nouă manieră?!) este tentantă pentru Alexandru George. Ce-ar fi viața  individului fără nepre­văzut? Un posibil răspuns: anostul în perpetuitate."De fapt viața omului n-ar mai fi cu putință, sau n-ar mai fi frumoasă, dacă nu ar constitui și un lanț întreg de surprinderi. A te lăsa puțin surprins e nu numai una dintre plăcerile vieții, e una din condițiile esențiale ale existenței, fără de care totul ar deveni prea trist și monoton." (Petreceri cu gândul și inducții sentimentale). O intruziune a unei viclene rațiuni infuzate de Maya aduce starea de imponderabilitate a insului trăitor aici și acum: "O anumită confuzie ajută oamenii să-și facă viața mai suportabilă sau chiar mai frumoasă. Mecanismul existenței nu constă numai în clarificări, poate că uneori este dimpotrivă și asta cred că stă mai ales la originea multor iluzii, îngăduind unele atracții." (Umbre și oameni, glasuri, tăceri). Insolitarea îi aparține, adeseori, literaturii. Realitatea se cere recuperată narativ și modelată estetic.
Ultima vacanță la Pucioasa (Dimineața devreme, Ed. Cartea Românească, 1987) se trăiește în reverberări reciproce: real/livresc, existent/imaginat. Scrutat constant, mundanul își exhibă fisurile, prilejuind reflexia actuală/ulterioară a unui narator exaltat/erudit care, până la urmă, împacă exegeza și confesiunea într-un discurs cu registre diverse.
Plecarea (topos al autorului) la Pucioasa este decisă de mamă în ultimul moment. Ezitarea, amânarea sunt puse pe seama hegelienei "Terori a istoriei". Spaima biologicului -durerile reumatice - învinge. Marea călătorie se filtrează prin paginile colecției "Excentrice". Lectura de tip identificare începe în tren, când tânărul devorator de aventuri, îl urmărește aproape prăbușit de emoție pe detectivul de ocazie, Percy Stuart. Narațiunea, naiv-polițistă, îmbină loviturile de teatru cu obișnuitul tern, exprimările stereotipe și pompoase cu portretele succinte. Suflul este al copilului însetat de senzațional, supărat și nu prea de faliile în lectură dictate de mamă ori de atracția realității.
Istoria mică, personală, cu momentele ei de extraordinar cuminte devine vălul unei realități deloc îmbietoare: războiul. Chiar dacă știrea alarmează și nu prea lumea de vilegiaturiști, primele efecte sunt clare: viața de vacanță și-a pierdut strălucirea, restaurantele sunt pustii, orchestrele, evaporate, refugiații (polonezi), prezenți. Există totuși o subtilă întâlnire a celor două lumi.
Ajunși la Pucioasa, naratorul și mama sunt găzduiți de aceeași familie. Băiatul gazdei devine însoțitorul celui nou-venit. Împreună regăsesc o cunoștință, Coty, a celui din urmă, la casa vecină, studiind de zor la geografie. Motivul clar - corigența - este eludat în conversație. Complexele nu întârzie a se manifesta. Victimă - în registru minor, evident! - este băiețelul Spiridon. "Coty... Trecu la atac: - Tu știi să citești, mă, se răsti el la Spiridon, revărsându-și din nou enervarea asupra lui, dar cu o nuanță ceva mai amicală.
Spiridon îi aruncă doar o privire mai încruntată, fără să dea vreun răspuns. " Mai târziu, in absentia, supărat de întreaga tărășenie - mai ales de ce rămâne bănuit batjocoritor -, Spiridon îl amenință: "Lasă, că vine el nenicul...îi arăt eu lui!...." (pp.23-25)
Același Spiridon trezește regretele neîncadrării în paradigma livrescă. Încercând să treacă un râu, cade în apă, exagerând -consideră naratorul-copil - gravitatea situației. Iubitorul de lecturi se interoghează aventuros: "Mă uitam la Spiridon și mă întrebam ce ar fi făcut el dacă ar fi trebuit să treacă în grabă oricare dintre fluviile adânci și late care se varsă în Hudston,..Sau să sară peste stâncile ascuțite ale teribilelor torente.."(p.60).
Șži tot el este catalizatorul alterității. Fiecare devine pentru Celălalt deținătorul unui cod particular. Este necesară, spre dezambiguizare, tălmăcirea. Distanța Eu - Celălalt, articulată insesizabil, este revelația cititorului (aflat, însă, în dimineața ființei sale!): "Ajunsesem, când vorbeam cu el, să procedez la adevărate "Traduceri" Ale frazelor lui."(p.61). Mai târziu, putem accepta și ipostazierea noastră în obiecte ale cunoașterii: "Mă pot concepe deci foarte bine ca obiect al cunoașterii pentru altcineva și mă gândesc uneori că Spiridon, de pildă, trebuie să fi păstrat despre mine o "Imagine", pe care eu nu mi-o pot decât cu greu închipui."(p.172), nouă, irecognoscibile.
Când realitatea își arată colții, neprevăzutul înfiorează:"..lumea continua să fie îngrijorată de desfășurarea evenimentelor și mai ales de neprevăzutul lor."(p.148).  Este necesară - perspectiva naratorială post factum dovedindu-și semnificația ei subtilă - intervenția logicii inebranlabile a imaginarului: "...imaginarul e printre altele și un triumf al logicii"(p.171). Realul este haotic, agresant, reacțiile, rapide, ajung, prea des, inadecvate. Privirea îndepărtată le poate ordona, clasifica, proiecta, prin înțelesurile lor, în spațiul privilegiat al exemplarului. Alexandru George își pune fiecare capitol al cărții sub umbrela unui fragment de cugetare literară. Paul Valery,  Huizinga, Ortega Y Gasset, Jules Verne, E. Ionesco, Jack London...se succed, convingându-ne că, dacă dorim, toate pot fi literatură. Viața însăși. E garanția că palpitul clipei nu va fi spulberat de timp.