le voyage noir
să scriu la repezeală pe spatele unei ilustrate, să mâzgălesc cuvinte
pentru mama Roma care îmi ţine părinţii în braţe.
le dă pâine, portocale şi bani
îi strânge la piept
tot
mai
departe de mine.
mi-am încordat degetele,
dar drumul începuse deja să mă zguduie. Tramvaiul
mă târa pe străduţele de piatră. Acum
viaţa lui în linii involuntare, pe carton,în conturul
umerilor grei de unde am văzut cerul şi,
lovindu-i strigam de fericire:
tată, cerul e la fel de înalt
ca tine. Dar să nu-l priveşti, te rog. Asta nu-i voie.
cineva mi-a spus că stolurile îţi pot fura părinţii înainte
de naştere.
i-am acoperit ochii aşa cum îi acoperă ea ochii acum
şi îl ţine în braţe, îi dă pâine şi îl leagănă
în iluzii.
e lipede că cineva ne-a pândit dinăutru pe fiecare
ani şi ani, mereu
în altă parte.
împotriva simţurilor
stă carnea amestecată cu ploaia. Un balet
robotic dă senzaţia că altă gură
aruncă aer în plămânii mei şi mă voi ridica brusc.
dragostea mea îngropată în cer nu e doar cer
din când în când
mii de umbre cu mii de culori zboară
în refugiu. Permanent
e furtună. Din această cabină suspendată
pot vedea umbrelele sub care
tremură oameni mărunţi şi plini de griji,
viitorul cu
întinderi pustii peste care mişună vacile- domnului.
îmi pare că aud bubuituri de bocanci în uşă.
cineva vrea să mă trezească,
cineva din altă emisferă mă caută,
cineva îşi face griji pentru mine.
în pata oarbă,
prietenul meu imaginar stă la masă cu prietenul lui
imaginar.
beau
o cană de ceai în perfecta mea singurătate.
amintiri din ceremonia focului
ţi-au dus trupul în câteva pături. Încă de atunci
caut în somn braţele grele care te-au făcut.
nu e potrivit să încep de aici cuvintele mari
pentru frică. ştiu un oraş în care ne întoarcem împreună.
există locuri pe care nu le pot cuprinde
numai eu
şi luna.
prin ziduri lebede gigantice urcă în blocuri. Mă vor găsi.
şi mie îmi vor scoate inima şi glasul când seara se îngrămădeşte în noapte.
mă aşez în trupul lor ca într-o locuinţă
fără zbatere, fără încetare
departe.
sunt dansatorul de sârmă spălat cu lumină, sunt eu coborât din lună
caut un cuib în casele voastre.
când ţeasta loveşte pernele
în cele mai groaznice ierni, sub haine, doar oasele şi sufletul
se îmbrăţişează învelite în pături.
şi toate acestea precedă o dimineaţă permanentă ridicată în cercul
de scrum. Cu umerii strânşi ai putea să te prăbuşeşti
cineştieunde şi să rămâi.
black sunny circus
în ce loc de pe pământ poţi fi liniştit,
fără dimineţi de spital, întins într-un pat de fier cu două vieţi
în acelaşi piept
una împotriva celeilalte.
port cu mine un cerc prin care mă strecor întreagă,
adevărul în faţa căruia stau goală, cu pleoapele plăcut-vaporoase.
aşa îmi inventez fericirea. Mereu cineva mă strânge de mână,
atât de tare şi nu mă pot desprinde
decât de trupul meu.
în ce loc de pe pământ poţi fi liniştit –
la marginea stepei într-o colibă de lut, în nordul îngheţat sau în drumul tău
spre casă, în staţia de autobuz dincolo
de acest munte de faianţă şi clor.
dar noaptea, mai ales noaptea
atâtea imagini din filmul lor trec în filmul meu despre zbor.
ei vindecă aceste glasuri fără încetare,
un foşnet continuu pentru apropiere. Va fi bine,
la soledad sonora, o simplă fixaţie a minţii în
ceea ce a trecut deja, refrenul cu versuri optimiste care bubuie
mecanic şi-mi anunţă puterea.