călătorul neobosit
iar acum toate stau şi aşteaptă aşteaptă aşteaptă
într-o margine se zăreşte cel pe care-l visează toate acestea
numai ele nu-l văd toate acestea nu-l văd şi nu-l simt şi nu apare prea clar nici el
paşii noştri s-au şters unul câte unul un drum câte un drum
căile pe care crezusem că vom fi trecut nu mai sunt
nici însoţitorii noştri nu mai sunt bâjbâim singuri cuci pe o cale fără sfârşit
care începe într-un loc ascuns al fiinţei noastre secrete şi se desfăşoară
ca un covor deloc roşu în faţa noastră amăgindu-ne să o urmăm
că altfel nu se poate
şi chiar nu se poate se vede se simte se aude se pipăie se miroase şi se şi se
şi se duce mereu cu un pas cu un drum înaintea noastră şi noi după ea după el
că nici eu nu mai ştiu cum e mai bine ea el amândoi sau noi toţi
pe calea fără întoarcere
de unde vom reveni în forme ameliorate sensibil şi fără să ştim
că am mai trecut vreodată pe-aici prin aceste grădini uscate şi prin aceste
încăperi părăsite şi pe lângă aceste ruine cenuşii
care se prăbuşesc încă şi încă peste umbra noastră în mişcare
şi o ascund acolo sub pereţii lor putrezi ca să se ştie că am fost
ca să ştie numai aceste ruine povestea călătorului neobosit
şi absent de la călătoria sa pe care n-a început-o dar o urmează
n-o continuă dar merge înainte fără să ştie fără să vrea
dintr-un impuls
necunoscut al altcuiva poate al şi mai altcuiva
în orice caz aşa nu mai merge aşa nu mai poate continua
strigă el şi gesticulează ca nebunul în timp ce se scufundă câte un milimetru
câte un milimetru câte o secundă câte un minut câte un mileniu
în cenuşa despre care mulţi spun că e chiar a lui
sunt chiar fostele lui oase zdrobite şi fosta lui carne din care emanau
chiar şi poeme şi nu se mai terminau nu exista altă soluţie
decât să le dai foc şi lor şi lui iată-l pe calea sa pe lângă ruine sub ele ascuns
9 iulie 2012