forsythia
n-am mai coborât de mult scara aurarilor şi acuma sunt singur
atunci ultima dată chiar în pasajul îngust
la mijlocul vârstei noastre cenuşii cum zicea pe vremuri dani
am intrat în peretele foarte înalt
printr-o uşă de fier cu iustin şi cu radu
ne-am aşezat la o masă joasă pe nişte tabureţi de lemn
care semănau cu turele de şah
ca şi când ne-am fi adunat în jurul focului la munte la fântânele
şi radu a şi zis bătrâne mai ţii minte coliba de sub runcuri
când femeile noastre erau la examene
şi jucam popice cu sticlele de rom de-un kil
şi dani s-a urcat până în vârful celui mai înalt mesteacăn din cindrel
într-un întuneric deplin am vorbit mult despre viaţă şi despre dragoste
şi ne durea în şaişpe de literatură
foarte târziu de fapt dimineaţa devreme când am ieşit în pasaj
din peretele ăla de cărămidă veche zăpada era până la genunchi
şi abia am urcat scara aurarilor până sus în oraş către casă
acuma cobor până jos în piaţetă să fac fotografii
pentru albumul cu oraşul meu natal
jos cerul nu se prea vede
şi-n jur nu-s decât piatră şi cărămidă şi obloane de lemn
cu vopseaua verde scorojită
şi iustin zicea pe vremuri şi ale lui ivănescu-s la fel
şi frunzele singurului arbust care a rezistat acolo
în umbra deplină parcă-s arse mereu
şi de culoarea nisipului în cuptorul de sticlă
şi la întoarcere chiar pe scara aurarilor spre oraş uşa veche văd
că-i zăvorâtă cu un lacăt uriaş şi murdară şi una cu peretele palid
şi dani e dus de-o viaţă
şi iustin e mort de mult
iar radu rătăceşte pe ici pe colo prin oraşele civilizate ape apusului
acasă descarc cele patru fotografii făcute şi de patru ori la rând
ecranul se-nchide cenuşiu
le suprapun cumva ca să pricep ce se întâmplă acolo
şi în imaginea ieşită abia zăresc un perete până la un cer bănuit
şi umbra unui arbust fără frunze şi cu flori de aur
întâlnirea
urcam aleea de la marginea parcului subarini
şi de departe am zărit-o coborând
legănându-se lent pe un refren de altădată
sau măcar unul imaginat ad-hoc
într-o rochie roşie spălăcită
şi cu pantofi negri cu toc înalt şi butucănos
în picioarele umflate
şi când a trecut pe lângă mine
şi de aproape i-am văzut ochii duşi
şi vârsta greu de ghicit ca un ritm aproape uitat
mărgelele uriaşe de sticlă de la gâtul ei
au prins dintr-o dată o strălucire aparte
în lumina crudă a echinocţiului
filtrată printre ramurile chinuite de gerurile iernii
şi ca prin vis am văzut mesele încărcate de oameni
la barul din fostul veceu public cu beri multe în faţă
şi la capătul aleii uşile de la billa
deschizându-se şi închizându-se mute
şi maşinile intrând şi ieşind silenţioase
din parcarea bazinului olympia
am mai făcut câţiva paşi cu greutate în sus pe alee
şi m-am întors s-o mai privesc încă o dată
cobora pe alee legănându-se lent în acelaşi ritm
pe tocurile uriaşe şi scâlciate şi aproape ajunsese
la podul de peste părâul trinkvasser
ca să urce în partea cealaltă a parcului
şi brusc am realizat că probabil
sunt singurul bărbat din lume
care a întors vreodată capul după ea
şi brusc s-a întors chiar acolo pe podeţ
legănându-se din ce în ce mai tare în rochia aia roşie
spălăcită şi mi-a făcut cu mâna aşa cum ai flutura o batistă
prin geamul coborât pe jumătate al unui tren gata de plecare
de la făgăraş la boston şi înapoi, via sibiu
Lui Ovidiu Simion
morţii nu mai sunt morţi
viii nu mai sunt vii
ce-a fost până ieri cumsecade
e-acuma pe dos
s-a-ntors în putere ducă-se pe pustii
doar muştele-s aceleaşi la făgăraş şi la boston
şi aici în preajmă la sibii
pe frunzele platanilor lui lowell
pe frunzele castanilor din făgăraş
mâncate de prafuri sidefii
pe frunzele teilor tineri de la sibii
morţii nu mai sunt morţi
viii nu mai sunt vii
doar muştele-s aceleşi la boston lîngă atlantic
la făgăraş pe olt şi pe cibin la sibii
trei culori cunosc pe lume
dimineaţa târziu pe fereastra de la baie privesc cerul
care de vreo două săptămâni se bolteşte demenţial
de albastru peste patrie
întorc privirea în oglindă
sub globul cu albeaţa scorojită
am obrajii gălbui de la viroza de vară pe care
o trag după mine de mai multe zile ca pe un câine căpos
mai bine nu mă mai bărbieresc să-mi fac sânge rău
privindu-mi paloarea şi ies şi aprind un viceroy moldovenesc
în timp ce la televizor o reporteriţă în piaţă la cluj
spune că românii preferă roşiile de import că sunt tari
dar nu au nici un gust cele româneşti sunt moi
şi se strică repede oare cum or mai fi roşiile în comuna
roşia unde popa saşilor nu mai are de un deceniu
nici măcar un enoriaş şi în lipsă s-a apucat de literatură
sau în satul roşia de secaş de unde venea când şi când
la sibiu moşul lui groşan şi şedea la împăratul romanilor
îmbrăcat româneşte şi pe ecran apare dintr-o dată
preşedintele în cămaşă roşie şi pe fundalul demenţial
de albastru al cerului patriei în vreme de criză se lăţeşte
o pleaşcă precum o aură
ca obrajii mei lipiţi de oglinda din baie
ca o rovignetă pe parbriz şi gălbuie ca şi când
ar fi suflată cu aur imaginar de la roşia montană
ilustrată 1
în piaţa mare a oraşului e linişte şi pace
într-o parte sunt aşternute pe caldarâm
o mie de capete de lut
fiecare un unicat unul din cincizeci e albastru
precum casa albastră de lângă palatul brukenthal
în faţa primăriei opreşte un bmw cu cd
coboară ambasadorul austriei
pătrunde nonşalant la patru ace în clădirea fostului cec
altădată prefectură de poliţie şi poliţistul de serviciu îmi spune
zâmbind să fac paşi mai încolo şi poze mai discret
fără să ştie că eu stau aici în ziua cenuşie cu anemici
stropi de ploaie şi nici măcar porumbei nu prea sunt
doar o duzină ca să fotografiez mulţimea de capete de lut
între care de parcă aşa ar fi fost stabilit
doarme dus un câine comunitar fără cap
în piaţa mare a oraşului e cât se poate de linişte
cât se poate de pace
despre nevinovăţie
după o lună de secetă cerul musteşte în sfârşit a ploaie
vine toamna dinspre polonia
liniştea pogoară în suflet ca apa în pământul crăpat
stau pe terasă
citesc nevinovăţia e atributul cerului
angolina doarme covrig sus pe canapea
mai deschide când şi când un ochi pe jumătate
tresare des şi visează cum vine toamna dispre polonia
liniştea se face grea precum cerul învolburat de septembrie
clyde doarme în curtea lui de sub pruni
sunt încă verzi doar ici colo câte o inimă galbenă-i întoarsă
spre pământ ridică rar o ureche la auzul unor paşi îndepărtaţi
pe pietrişul de dincolo de gard gri ca liniştea limineţii
ridică botul şi nările-i freamătă mirosind cum vine toamna
dispre polonia şi cum sufletul se-aşterne umil între merele
căzute în iarba uscată din cealaltă parte a grădinii
citesc alt pământ decât cel pe care l-am părăsit
nevinovăţia este neîndoios atributul cerului
şi al iubitelor mele animale
veghind subtil sub cerul totuna cu ploaia
visând cum implacabilă vine toamna dispre polonia