Daimonia creației sau despre hora contrariilor

Păstrând credința, în fond străveche, că omul este o ființă fabulatorie, creator și consumator insațiabil de povești, Florina Ilis a reușit să marcheze prin romanele sale, la modul cel mai vizibil, victoria epicului asupra experimentului, dar și a ficțiunii asupra auto­biografiei, în proza românească actuală. Deși numele ei a devenit cunoscut publicului larg abia după ce Cruciada copiilor (Editura Cartea Românescă, 2005) a obținut aproape toate premiile literare ale anului, scriitoarea avea deja experiența prozei de respirație lungă prin cele două romane publicate de Editura Echinox din Cluj, Coborârea de pe cruce (2001) și Chemarea lui Matei (2002). Împreună, cele trei scrieri ample alcătuiesc așa-numita trilogie a virgulei, absența punctului fiind singura găselniță de tip experimentalist pe care autoarea și-a permis-o, dându-i însă o funcție simbolică, de a sugera curgerea meandrică și adiționantă, cumulativă a vieții, al cărei punct final nu poate fi decât moartea (v. Interviul din Observator cultural, nr. 56/2006).
Coborârea de pe cruce, romanul de debut al Florinei Ilis (Editura Cartea Românească, Ediția a II-a, revăzută, București, 2006) reprezintă în amintita trilogie, conform propriei clasificări a autoarei, "Romanul creatorului", Chemarea lui Matei pe acela "Al eului", iar Cruciada copiilor "Romanul lumii" (v. Interviul din Addenda cărții). Tema dominantă este într-adevăr aceea a creației artistice, ilustrată prin existența pictorului Theodor Ignat și susținută de teme secundare precum iubirea, credința, căutarea de sine, sacrificiul, destinul. "Carnația" Epică realistă, bogată și densă (circumscrisă spațio-temporal României anilor '90, plus peregrinările la Roma și la Paris ale protagonistului) se sprijină pe "Scheletul" A două mituri fundamentale: mitul universal faustic și mitul autohton al meșterului Manole. Schema mitică sintetizatoare este ușor identificabilă, plecând chiar de la numele cu valoare simbolică ale personajelor: Ignat trimite la sărbătoarea păgână a sacrificării porcului, asociată astăzi cu sărbătoarea Crăciunului, iubirile "Sacrificate" De Theo pe altarul creației se numesc Aida (nu întâmplător violonistă, amintind de Aida din opera lui Verdi, care se sacrifică din dragoste, îngropându-se de vie alături de iubitul său într-o subterană de piatră), Ana și Anne. Suprimarea fizică din legendă a meșterului Manole este transpusă în romanul Florinei Ilis într-o moarte simbolică a creatorului, orbirea, sacrificiul suprem la care ajunge Theo ca să nu-și trădeze cea mai puternică și cea mai devoratoare iubire: pictura de pe pereții bisericii. Pierderea vederii poate fi totodată prețul pactului cu diavolul, pentru că la realizarea creației, religioasă în formă, nu concurase, după mărturisirea artistului, credința în Dumnezeu, ci credința în propriul geniu: ".am putut picta (.) cu atâta forță, fiindcă am avut mereu la îndemână singurul lucru de preț pe care un artist îl poate sacrifica, iubirea, și cu cât mai multă iubire sacrificam (.) cu atât mai sus se înălța arta mea, acesta a fost pactul meu, și mi s-a dat iubire (.) pentru ca să-mi fie cât mai dureroasă renunțarea, Aida, Ana, Anne, una și aceeași iubire amestecată cu vopselele de pe perete, acum sunt singur, n-am isprăvit biserica și nu mai am ce da, mi se va lua lumina ochilor?! (.) ce putea Daniel să-i răspundă atunci?! Ce poate să-i răspundă astăzi, când prețul a fost plătit?!". Există în carte și câteva dialoguri între pictor și un personaj invizibil și nenumit, cârtitor și malițios (de genul celor ale lui Adrian Leverkühn sau Ivan Karamazov), diavolul, în registrul simbolic al romanului, dublul demonic al ființei, în planul realului sau umbra din inconștient (v. Jung), adusă la lumină în delirul provocat de oboseală și de post. Mai apare însă și un alt fel de pact sau mai degrabă o promisiune (amintind de aceea din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte): până la doi ani Theo suferise de o boală misterioasă, numită popular "Răul copiilor"; nici preotul și nici doctorul nu reușiseră să oprească plânsul copilului; părinții l-au dus apoi la o vrăjitoare care i-a șoptit un descântec la ureche, făcându-l să tacă. Tânărul Theo va asocia, inexplicabil, taina din copilărie și limba necunoscută a vrăjitoarei cu limba franceză, pe care o vorbește și Ana și de care se va îndrăgosti, din acest motiv, iremediabil.
Discursul narativ este construit pe două voci, a naratorului Daniel și cea din jurnal, a lui Theo și se structurează pe două planuri temporale. În planul prezentului, Daniel, copilul găsit și adoptat de către părintele Ioan (un fel de stareț Zosima al locului), care-l ajutase pe Theo la pictura bisericii, se regăsește alături de prietenul său rămas orb ca să-l sprijine moral. Pictura este încă neterminată, părintele Ioan a murit, iar actualul stareț dorește grabnic încheierea lucrării pentru a sfinți noua biserică. Reîntors la mănăstire cu scopul de a-l convinge pe părintele Varava că Theo, în ciuda pierderii vederii (și în supremul său orgoliu de a învinge destinul potrivnic), va încerca să sfârșească pictura antamată, Daniel află cu durere că acesta vrea s-o dea jos, pentru că o găsește înspăimântătoare și infidelă canoanelor tradiției iconografice creștin-ortodoxe. În celălalt plan, al trecutului, se înscriu însemnările diaristice ale lui Theo și amintirile lui Daniel. Lectura jurnalului întreprinsă de către Daniel pentru prietenul orb și, de la un punct încolo doar pentru sine, echivalează cu un fel de terapie, ajutându-i să înțeleagă și să se înțeleagă pe ei înșiși. Mai mult decât Theo, artistul acum nevăzător, dar la fel de torturat de patima creației, cel aflat în criză este inocentul Daniel. După îndelungi rătăciri pe cărările vieții, presărate cu diverse tentații și voluptăți, Theo își găsise chemarea, sacrificându-i, fie și vremelnic, iubirea, și în cele din urmă chiar lumina ochilor. Căutarea nu fusese lipsită de ezitări și de temeri: "Mi-era frică, frică de destinul meu! Crezi că e atât de ușor să-ți recunoști destinul!". Este rândul lui Daniel, purtătorul de nume predestinat sihăstriei, să-și caute rostul, oscilând dilematic între dorința de a se călugări și  nevoia de a cunoaște, între ascetism și bucuriile păcătoase ale existenței, între credință și iubire. Înainte de ispita întrupată în Diana, fata părintelui Dumitru, în Bildungsromanul lui Daniel, Theo joacă rolul, prin desenele și prin relatarea poveștilor lui de dragoste, de maestru inițiator în tainele vieții, de "Ispititor": "Ar fi păcat, Daniel, să nu cunoști iubirea (.) Eu în locul tău (.) aș rămâne un an, nu mai mult, și-aș face toate păcatele, mai ales unul (.) M-aș îndrăgosti!". Această stare de derută existențială care definește condiția personajelor principale justifică și titlul romanului: Coborârea de pe cruce (scenă pictată și de Theo într-un tablou) este, în concepția scriitoarei, un moment dilematic, de neîncredere, dar și de așteptare a miracolului învierii.
Dacă Daniel, așa cum s-a mai observat, pare un fel de Alioșa Karamazov, Theo este tipul creatorului înzestrat cu geniu, demonic în sensul goetheean al termenului (v. Poezie și adevăr), trufaș până peste marginile iertate: "În biserică, Daniel, nu-i loc decât de un singur Dumnezeu!", adică de pictorul Theo (gr. Theos = Dumnezeu). Ucenicul neascultător al meșterului Luca se răzvrătește împotriva canoanelor artei religioase, pe care o revoluționează în pânzele sale, încercând s-o racordeze la lumea contemporană desacralizată. Însă nu lipsa credinței, pe care o incriminează părintele Varava, este hybris-ul lui. Theodor are dor de Dumnezeu, credința îl locuiește și părintele Ioan, cel cu aură de sfânt, a văzut-o. Theo nu are pasiunea credinței, întrucât patima lui nemăsurată se îndreaptă toată spre pictură, în care vede forma sa de mântuire. În contrast cu tablourile înfățișând subiecte biblice, aproape blasfemiatoare, pictura realizată în biserică pare a sugera ceea ce Rudolf Otto numește numinos. Theo învățase, cum va învăța și Daniel, că sfințenia nu este dată, că ea se câștigă clipă de clipă în lupta cu păcatul: "Relația cu Dumnezeu nu-i o continuă stare de a te afla în preajma lui, acest mod de a te crede așezat permanent lângă Dumnezeu și de a-ți putea vedea între timp liniștit de treburi lumești mi se pare mai degrabă o totală lipsă de credință, apropierea de Dumnezeu e o veșnică luptă cu tine însuți, câștigi cu multă greutate un pas, ca să pierzi într-o doară mii de pași, ești și nu ești". Acesta este sensul picturii sale, dezvăluit de către Daniel: să tulbure, să neliniștească, să reamintească natura adevărată, numinoasă a divinului oamenilor care și L-au apropriat atât de mult pe Dumnezeu, încât au uitat să se mai teamă de El.
Finalul romanului rămâne deschis, eroii nu se pot desprinde din hora contrariilor, dar își lasă inimile "Să vorbească", după îndemnul "Testamentar" Al părintelui Ioan pentru Daniel. Sfâșierea între chemări diferite, energia ambivalentă, constructivă și distructivă, neputința fixării definitive, trăsături specifice psihologiilor complexe, naturilor daimonice, dau seamă de farmecul dureros al vieții, surprins de Florina Ilis, în Coborârea de pe cruce, cu rafinamentul și cu acuitatea adevăratei arte.