Tony Hoagland s-a născut pe 19 noiembrie 1953, la Fort Bragg, Carolina de Nord, SUA, fiu al unui medic militar. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iowa şi are un masterat în literatura engleză la Universitatea din Arizona. Este autorul unor poeme pertinente şi pline de duh, având ca sursă de inspiraţie viaţa şi cultura americană contemporană. A publicat patru volume de poezie: Unincorporated Personas in the Late Honda Dynasty (Graywolf Press, 2010); What Narcissism Means to Me (2003); Donkey Gospel (1998) şi Sweet Ruin (1992). Pentru creaţia sa poetică a primit două burse de cercetare (National Endowment for the Arts, Provincetown Fine Arts Work Center) şi importante premii literare (O. B. Hardison Prize for Poetry and Teaching de la Folger Shakespeare Library, Jackson Poetry Prize din partea revistei Poets & Writers, cât şi Poetry Foundation’s 2005 Mark Twain Award pentru contribuţia sa din domeniul umorului în poezia americană. Poemele şi eseurile sale despre poezie au fost publicate în periodice din întreaga lume.în prezent, predă cursuri de creaţie literară la Universitatea din Houston şi Warren Wilson College. Într-un interviu cu Miriam Sagan despre influenţele resimţite în poezia sa, Hoagland a răspuns: ,,Dacă ar fi să mă plasez pe un grafic estetic, punctul pe care l-aş alege ar fi echidistant şi anume, între Sharon Olds şi Frank O’Hara, între confesional (acolo unde am început) şi social (spre care mă îndrept acum)”. În 2002, cu ocazia decernării premiului pentru literatură al Academiei Americane de Arte şi Litere, un reprezentant al acestei prestigioase instituţii a afirmat că: ,,Imaginaţia lui Hoagland cutreieră palpitant printre moravuri, atitudini morale, experienţe sexuale şi maniere de discurs liric şi candid, intim, dar şi săbatic”.
1. Avionul
Uneori îmi doresc să fiu afară,
la poarta din spate, pilind benzină de avion
cu băieţii, din ce în ce mai gălăgioşi,
pe măsură ce dozele goale ne scăpau
din labe ca rachetele căzând pe Pământ
şi noi ne avântam printre stelele verii.
Vară. Imensul fluviu ceresc planează
deasupra noastră purtând asteroizi şi negură, peşti orbi
şi schelete îmbrăcate în costume spaţiale ponosite.
Pe Pământ oamenii îşi sărbătoresc glabritatea
şi e foarte bine, un fel de a lăsa viaţa să zboare
din doză, desfăcând sticla şi lăsând efervescenţa
să ţâşnească prin gâtul strâmt şi meschin.
Iar acum greierii intră în priză la unison,
apoi licuricii scapără în puncte şi linii
în iarbă, ca punctuaţia în poeme labirintice,
poveşti false despre sex, rostite de cineva în întuneric,
deşi în fond nu le ascultă nimeni. Privim în noapte
de parcă ne amintim planeta întreagă, luminoasă
de unde am venit cândva şi unde
nu avem voie să ne întoarcem niciodată.
Suntem uimiţi de cât de mult ne doare.
Am da oricât pentru ce avem acum.
2. Norocosul
Dacă ai noroc în viaţa asta
ajungi să-ţi ajuţi duşmanul
aşa cum am ajuns s-o ajut eu pe mama
când era slăbită nu putea spune nu.
în cada mare smălţuită
pe jumătate plină cu apă
pe care o potrivisem tocmai bine
am aşezat scheletul de copil
ce ajunsese.
Genele-i palpitau când îi săpuneam şi clăteam
pântecul şi pieptul
ruina necăjită a coastelor
şi norul cărunt încâlcit
dintre picioare.
în unele nopţi, stând la patul ei
cu cartea deschisă pe genunchi
ascultam aerul mişcându-se zgomotos
înăuntru şi înafara plămânilor ei negri
cu mintea plină de o preţuire
plină de sevă ca muzica
uimit de simetria şi norocul
care-mi oferă şansa
să-mi plătesc greaua datorie
de pedeapsă şi dragoste
cu dragoste şi pedeapsă.
într-o zi i-am ţinut paharul cu băutură
în aerul ruşinat dintre scaunul
cu rotile şi cadă până când
m-a implorat ca un copil
să încetez
un act de cruzime pe care l-am înţeles amândoi
era străvechea bucurie irezistibilă
a puterii asupra slăbiciunii.
Dacă ai noroc în viaţa asta
vei ajunge să ridici linguriţa
cu îngheţata rece de odinioară
la gura încrezătoare de marionetă
a vechiului tău duşman
pentru că papilele gustative nu s-au stricat
pentru că există o legătură între voi
iar dulcele e dulce în orice limbă.
3. De ce sunt tinerii urâţi
Ei au mici tractoare în sânge
şi toată ziua tractoraşele urcă şi coboară
prin braţe şi picioare,
prin clavicule şi capete. De aceea urlă şi zbiară şi trântesc halterele
în suporturile lor zornăitoare,
făcând metalul să sune ca picamerele pe fier,
ca puşcăriaşii care-şi zornăie lanţurile.
De aceea fac să scrâşnească pneurile la stopuri,
dau aparatul stereo la maximum
până încep să tremure semafoarele
şi sparg timpanul poliţistului care trece. Testosteronul e un drog,
şi ei zic că nu, nu. Asta până când
sunt copleşiţi şi-şi pocnesc prietenul
peste faţă de bucurie, sau fac o glumă despre sos sau găuri
fără fund cu o chelneriţă între două vârste
care le aşază blând farfuria în faţă. Dacă sunt groteşti, dacă
ceea ce spun sau fac este adesea
nimic mai mult decât un fel
de flatulenţă psihopată, este numai din cauza tractoarelor,
tractoarelor din sânge, care
le revitalizează motoarele, le mestecă
gazonul din artere şi vene.
Este tractorul testosteronului
care urcă mereu movila de noroi a lumii
şi-l trage pe tânăr în spatele ei
cu un lanţ de picior.
în duhoare şi zgomot, în norii
ratării infecte
acolo locuiesc ei. Tractoarele
îi fac ceea ce sunt. Pentru ei a fi om
arată ca o boală.
4. Gramatică
Maxine, după un weekend cu prietenul ei,
zâmbeşte ca o pisică mare şi zice
că e ca un verb conjugat.
Făcuse complement direct cu
un pronume de persoana a doua
pe nume Phil şi când intră în încăpere,
toţi se întorc.
Un fel de lumină îi
răzbate dinspre cap. Chiar şi muşcatele
par curioase, iar albinele, de-ar fi acolo,
ar bâzâi cu suspiciune în jurul părului,
căutând uşa prin haloul său.
Suntem toţi atraşi de parfumul
bucuriei în fermentaţie,
toţi am încercat să aprindem un foc
şi poate într-o zi va arde de la sine.
între timp ea e singura dintre noi
capabilă să suporte ideea propriei frumuseţi,
iar când vedem asta, ceea ce facem e firesc
ne scoatem mâinile arse din buzunare
şi aplaudăm.
Prezentare şi traducere de
Victor Olaru