rătăceşti în oraşul străin
de timpul tău ca de un cablu
te ţii, pe versantul cuvintelor –
se năpusteşte în subsolul paginii
viaţa. Dispari în acest aliaj de zile şi nopţi,
din care ies pe bandă rulantă
tăioase priviri. Poate ei, dispăruţii, văzând,
să-ţi bată pe umeri şi praful să-l lase
uşor, încălţărilor. Temătorii localnici
ai clipei vor ascunde-n surâsuri
sângele cu pereţi falşi. şi totuşi, e vreme
de a întâmpina nisipul mişcător al feţei.
pe scripetele unei voci coboară peste râu ceaţa.
de la a cunoaşte la a nu cunoaşte un om
e doar un pas: ci te-ncumeţi.
*
mâine vom lăsa toate:
locurile însetate să fie privite
vor aluneca pe geam,
ca o picătură de ploaie
tăind obrazul tău oglindit –
vom vorbi despre cele uitate
cu febrilitatea uitării.
de sub pelerina-i ridicată de vânt,
lumea ce ne uită încet –
dănţuind în amurg –
ne va zări de departe,
cum şi-ar aduce aminte
de ploaie pământul
în care-au înţepenit plugurile.
*
castelul din limba uitată aşteaptă:
vei înnoda străzile gemene,
căutând în vitrine, în nori,
în pereţii cu broboane de must
copilul de zăpadă.
cormorani vor înfige pliscuri de-argint
în ape-mpletite – eşti o flacără
întinsă pe trup de cuţitul dimineţii.
*
un copac înclinat ca turnul din pisa
are numele unui erou de demult.
eşti insula din mijlocul unui val uriaş,
aşteptând să eşueze pe nisipul de aur
naufragiaţii unui mileniu sfărâmat.
o respiraţie face ocolul pământului:
ochii pictaţi pe ape duc soarele teafăr
spre încăperea săpată în stâncă.
*
cu o tăcere grea peste alta încep oamenii
să-ntârzie a privi. Trupul dă semne: un pas apăsat,
un oftat. Căzută-năuntru, vederea lor bună
se umple de lucruri cu margini tăioase.
e mai comod să nu ştii, să uiţi, să nu afli
că o minune şi-a pierdut rostul –
pentru că lumea-ncepe cu tine.
ceea ce-ţi reuşea odată, pare un vis,
pentru că tot ce ai – dar nu eşti –
fără să bagi de seamă se şterge –
şi nu-i aici, nici dincolo, darul.
iar dacă eşti, nu pentru tine-i alipit
la fiinţă acela, ci pentru multa Bunătate
ce din sicrie de aer cu faţa spre altul ne-nvie.
*
o frunză lipită de tine – ascunde
un loc vulnerabil? Licărul feţei
se stinge pe ape: toamna începe
la capătul lor – eşti tatăl a cărui viaţă-i deja
pământul din care, ieşind, îşi fac loc
sub soare şuviţe. O pată pe discul de aur
se-ntinde – eşti tu, trăgând peste umăr
depărtata chemare. O pelerină albastră
e marea, alunecă-n vânt lumina-i difuză.
veştile ei sunt o şoaptă cântată – a plâns,
între săbii de lemn, doar sacul pe spate,
din care un fir de nisip, ca o rugă,
de cealaltă parte a lumii, pe iarbă se lasă.
*
asculţi strigătul după apă al celulelor,
contracţia lor simultană,
inversarea de sarcină a membranei depolarizate rapid –
prin pereţii ei, potasiul eliminat,
sodiul năvălind în interior,
muşchii din pereţii vaselor strângându-se încet şi
tu zâmbind, în pofida cefaleei,
sub vulturii rotitori ai amurgului.
sângerii, norii: sunt viaţa netrăită alergând înainte,
alunecând în genunchi
peste cârduri de raţe sălbatice.
simţi apăsarea pe talpă a pietrelor –
un şarpe de apă te duce între coloşii tăcuţi:
aici se întâlnesc, fără ştirea lor, sufletele.
strigătul lor netulburat urcă la cer,
ca o mână pe frunte ştergând sudoarea.
aici, zâmbetul tău e o flacără topind carnea,
un zid prin care circulă torţe
în întunericul roşu.