Nimicirea
Nu aveam o falangă de bărbaţi, ca alte femei,
şi am născocit, din tine, una.
Eram un băieţel viteaz care îşi modelează armata
zglobiu, dintr-un pumn colorat de plastilină.
Te-am multiplicat în neştire, voioasă, zărghită,
eram o fetiţă vrăjitoare care meştereşte păpuşi,
dragostea mea ţinea loc de cârpe şi aţe,
gândurile mele te înmulţeau şi te înmulţeau,
pământul se despărţea întruna de ape,
precum în ziua dintâi,
buzele mele dădeau viaţă,
buzele mele se jucau de-a dumnezeu.
Dar eu eram doar Avraam şi fiul său,
cerut ca jertfă pe altar.
Eu, Avraam, te-am adorat, crezând,
eu, Avraam, am înfipt cuţitul
în fiul meu,
sub privirea ta mulţumită,
de stăpân nemilos.
Eu, Isac, am fugit rănit,
cu sângele şiroind,
cu părul în flăcări.
Astăzi altarul e gol.
La poalele lui, fără lacrimi,
zdrobesc fiecare cap al tău
ca un copil nemângâiat,
ca o vrăjitoare zăludă şi rea,
ca un Avraam fără Dumnezeu.
Nu am o falangă de bărbaţi,
dar nimicesc, prin tine, una.
Reîntrupare
Stau în tine ca într-o catedrală
tăcută, mare şi rece.
Sfinţii sunt departe, pe pereţi,
n-am decât un firicel de lumină
de la un rest de lumânare.
Mă întind pe podeaua de piatră
şi încerc să adorm, să te uit.
Cum închid ochii, urechea
aude cum plâng temeliile.
Piatra se zvârcoleşte în chinuri,
cupola se clatină.
Sfinţii coboară încet de pe ziduri
şi fac cerc în jurul meu,
în genunchi, cu feţele triste.
Aprinde lumina! Aprinde candelabrul!
Urlu în van către absida centrală
şi sparg ca un fur cutia milei,
un pumn de monede, puţin
pentru mâinile mele ce vor
sălbatic să arunce cu pietre
în împietrirea din jur.
Fug, fug aiurea, căutând
uşa spre lume să ies.
Dar pereţii încep să se mişte,
să se strângă venind către mine
până când mă strivesc,
îngropându-mă-n piatră.
Trupul meu stă ca Ana în zid.
Mă leapăd de trupul meu,
mă leapăd de trupul ăsta!
Departe de tine, departe,
ca un candelabru coborât din cer
lumina se face iar trup,
în jurul meu.
Legământ
Mă leg de tine, pământule,
că eu am fost a lui şi numai a lui,
că dragostea noastră ardea,
în adâncuri ardea,
ca lava din tine.
Ploi calde curgeau din îmbrăţişările noastre,
din trupurile noastre creşteau ierburi şi flori,
din tălpi şi până-n creştet, ca o junglă,
până la cer se înălţau, se tot înălţau,
până la ultimul cer.
Prima dată ne-am sărutat
ca pentru ultima dată
şi de fiecare dată ne sărutam
ca pentru prima oară,
ca pentru ultima oară,
căci grădina noastră avea
rădăcini în mormânt.
Mă leg de tine, pământule,
că dragostea mea pentru el va muri,
linţoliu va fi rochia mea de mireasă,
şi voalul va fi o cunună de spini.
Ne vom ofili în grădini îngrijite,
vom săruta de nevoie, din obişnuinţă,
din politeţe sau din datorie
şi vom fi fericiţi, dormind fericiţi,
în grădinile noastre ofilite.
Şi eu voi rămâne a lui şi numai a lui,
căci dragostea nimănui nu rămâne,
nu rămâne vie decât lângă moarte,
în adâncuri, pământule,
pământule-cer!