Charlot cu buzunarele pline
Charlot strânge
în buzunarele pantalonilor largi,
agăţaţi în bretele colorate ,
în buzunarele hainei produse de firma
second-hand,
toate bucuriile şi durerile lumii,
din care o parte sunt dăruite
de poeţii hoinari ai cetăţii.
Charlot mai strânge,
în buzunarele sale primitoare,
bucăţi de pâine sfinţită
pe care le dăruieşte
porumbeilor, copiilor şi îngerilor.
Charlot este
lecţia de ţinut minte
pentru epigonii căutători de iluzii,
lecţia dură înrămată într-un surâs
sprijinit în baston
Destinul podului de piatră
De două ori într-un veac
sunt iritant deşteptătorul
strângându-mi atenţia că afară, pe râu,
stă părăsit de istorie
podul cel mare durat din piatră cenuşie
ruptă din trupul munţilor îndepărtaţi,
podul cu spinarea greoaie
peste care trec oameni şi turme de visuri.
Şi de două ori într-un veac
n-am văzut taurul
năvălind din înaltele creste
încărcate de zăpadă albastră,
taurul repezindu-se în oasele podului,
mugind fioros printre umbrele grele;
am zărit doar copiii pe mal
cântând în răsăritul de soare.
„Podul de piatră s-a dărâmat,
a venit apa şi l-a luat“.
Şi de două ori într-un veac
mă cuprinde în friguri mirarea:
unde e podul clădit între noi,
an după an din piatra iubirii îndestulate,
zâmbet cu zâmbet, lacrimă cu lacrimă?
Mă trezeşte taurul cu ochii de jar
răsucind în el îndoiala veacurilor,
explozia lucrurilor mărunte şi reci.
Pe mal am zărit doar copii jucându-se
sub o boare verde de vânt răcoros,
am stat visător şi-am auzit
cântecul lor aprins în lumina speranţei:
„Vom face altul pe râu în jos,
altul mai trainic şi mai frumos“.
Asaltul deşertului asupra gheţarilor
In memoriam
Antoine de Saint Exupéry!
Paznic la marginea deşertului,
cu ochii pe nisipurile mişcătoare ale Terrei,
privesc înfricoşat cum aleargă
dunele spre ţara gheţarilor.
Şi Iisus, cu mâinile ridicate spre cer,
se iveşte din adâncul zilelor şi nopţilor,
patruzeci, petrecute postind în pustiu,
neputincios în calea prostiei omeneşti.
Leneşă, perfidă şi agresivă, Sahara
înaintează pas cu pas, şarpele galben veninos
pe care îl poartă în pântecul ei
şi-l îndeamnă prin nevăzute galerii contorsionate
să muşte pervers din uriaşele oaze
ce încă mai sunt pe trupul pământului Gheea.
Prolifică, Fata Morgana destrăbălată,
înşelătoare, împerecheată cu focul pedepsitor
şi hrănită cu fumul înecăcios
îşi penetrează iluziile în ochii
ce nu mai disting adevăr de minciună.
Vulturul singuratic abia mai ţine de gheare
luna gata să cadă din slavă,
urmele caravanei abia se mai cunosc,
douăsprezece cămile şi doisprezece beduini
care se războiesc cu nisipurile agitate,
să ţină pe loc frunzele verzi ale curmalilor
mereu însetaţi în preajma izvorului extenuat.
Dezlănţuiţi-vă mintea, fii ai Planetei albastre,
în căile voastre stau zilele ce-n zori vor veni!
Lacrima dintr-un pâlc de urzici
Am răscolit cu furca amintirile palide
adunate într-un stog pe-o vâlcea de lume uitată,
pe cele putrezite le-am aruncat,
nu-mi puteau spune nici o poveste
din atâtea poveşti ştiute odinioară,
imaginile se fărâmiţaseră
tocate de muşcătura anilor lunecoşi,
chiar insula lui Robinson Crusoe,
găsită în foile îngălbenite din copilărie,
era o epavă plutind în derivă departe.
Amintirile umezite de ploi
le-am întins sub o rază de soare,
parfumul lor se vestejise uşor,
ca petalele crizantemelor la răsărit de iarnă.
Lângă bine păstrate aduceri-aminte,
am găsit lacrima unei dimineţi de toamnă,
tremurătoare în răcoarea înceţoşată,
veghea tăcută într-un pâlc de urzici,
bob de lumină lichidă trudit într-o
singură noapte descântată de stele.
Era lacrima mea limpezită de ani
sau lacrima ei venind către mine duios?
M-am aplecat şi-am sorbit-o cu lăcomie.