Șžobolanul Bosch

După volumul antologic Atelier de potcovit inorogi, Lucian Vasiliu oferă o carte purtând amprenta vocilor sale poetice între anii 1981-2006. Șžobolanul Bosch, actuala antologie, Ed. Paralela 45, 2006, cu o postfață de Mircea A. Diaconu, readuce un labirint creator, un "Atelier" Care se construiește mereu, cu fiecare lectură, de la Mona-Monada spre Lucianograme. Textele lui Lucian Vasiliu au un sunet distinct și aparțin unui spațiu livresc, în care orașul de pe malul Bahluiului și biblioteca borgesiană coexistă. Suntem uimiți de acest univers poetic, adevărată matrioșcă, monadă concentrând imagini celeste și terestre, fantasme și tribulații contingente, limbaje reflexive și tranzitive, teritorii desprinse din alte teritorii, călătorii revelatoare cu nuclee epice și rafinate decantări lirice. Pornind de la titlul acestei cărți a cărților lui Lucian Vasiliu, "Un personaj emblematic pentru spațiul poetului, șobolanul Bosch, se alătură altor ființe imaginare, descinse parcă din lumea lui Borges: bufnițe, pelicani, heruvimi, privighetori, mierle, șerpi, inorogi, guzgani, șopârle, dinozauri, vulpi. Venind din paginile bestiarelor, șobolanul Bosch aparține, precum corbul lui E. A, Poe, ținutului monadologic, topos al imprevizibilelor măști poetice: "Acasă mă așteaptă / șobolanul însingurat și suferind - / își plimbă coada printre manuscrise, / rememorează biografic lui J.S. Bach // Fără aripi, fără împărăție / eu sunt / un fel de liturghie de duminică / un fel de ușă bătrânească / luată cu asalt / de nopțile Europei Narațiune" (Europa).
Șži ipostazele poetului sunt deconcertante, semn că ludicul nu l-a părăsit nicicând pe Lucian Vasiliu, atras, deopotrivă, de "Sintaxa greu accesibilă" Dar și de cântecele galante, de ofurile târgurilor aurorale. Există multe labirinturi în lirica lui Lucian Vasiliu, numeroase trape prin care trecem dintr-un spațiu în altul, dintr-o vreme în alta, dintr-o ipostază în altă. Funcționarul, muzeograful, bibliotecarul sunt măștile care demască neantul sau realitatea cea de toate zilele. Cel care cercetează textele apocrife, ascetul cărturar, nu poate face abstracție de contemporani sau de întemeietorii care i-au trasat căi, din care s-a desprins trecând punți, praguri. Poetul se naște la umbra marilor texte, în casele memoriale, în muzeul purtător de chei, de ființe care vor reaște: "Într-o zi de vară, campestră / mușc din mărul angelic, / epuizat de exercițiile de peste an, la palestră // Retină a manuscriselor oarbe, / văd printre zăbrele, în penumbră / cum ziua de mâine, gravidă, mă soarbe // Aici, în curtea Casei cu turn din Copou / voi reciti versurile poeților morți, / până mă voi naște din nou (Casă memorială).
Poetul renaște în penumbra manuscriselor, într-un ev de mijloc, asediat de voci anterioare, de lumi concentrice, de biblioteci în care ființa se pierde și se regăsește. Chiar dacă "Lucian Vasiliu / este inventatorul / unei monadologii desuete", recitindu-i pe ceilalți pentru a întreține textul său pururea renăscut, frumusețea scrisului acestui poet postmodernist constă în reconsiderarea uneltelor sale moderne, în revalorificarea metaforei: "Tu mă privești / cum mă întunec / cum ard / printre tăciunii din urmă // și înțelegi / că singura metaforă / îl poate învia pe Lazăr" (Singură metafora).
Din spațiul livresc al poetului de pe malul Bahluiului, înfrățit cu labirintul Casei Pogor, îi amintim (verbul a aminti are rezonanțe adânci în lirica lui Lucian Vasiliu) pe Dostoievski, Poe, Octavio Paz, Lucian din Samosata, Nietzsche, Montagne. "Plătesc o nouă recoltă de metafore" Spune poetul care construiește metaforă după metaforă, cotrobăie prin hârtoape, prin biblioteci, aruncă punți între spații și timpuri, creează viziuni, scrie într-o "Sintaxă confuză", adorând "Incongruneța", sfidând "Convențiile și certitudinile".
Poetul se lasă în plasa păianjenului, contemplă abisul sau poposește în realitatea imediată, în biografismul expresiv: "Ne întoarcem / de la înmormântarea lui George Lesnea." Alteori, construiește poeme grave, vizionare, precum acele "Ipostaze ale propriei geneze". Dar cel mai bine se simte poetul în hainele zămislitorului de spectacole, purtător al măștilor tragice sau jucăușe, al amintirilor din vieți anterioare cu acel "Mă amintesc" Reluat la nesfârșit, concentrând "Marele întuneric", "Totul" Și "Nimicul". După Fiul Omului, Verile după Conachi demască un spirit ludic, un muzeograf care trăiește în "Neantul lui Cehov", printre ființe imaginare, visând sau redescoperind savoarea textelor vechi, muzicalitatea lor naivă și sentimentală. Poezia este precum "O căruță cu pepeni" Purtată din oraș în oraș, vehicul împrăștiind frumusețea jocului, gratuitatea cuvintelor care se caută și se regăsesc, precum textele care compun lumea unui artizan și a unui spirit atras de spectacolul fiecărui poem. Mereu poetul se autodefinește, își face autoportretul, arătând cititorului unghiuri din atelierul său, șevaletul, alchimia culorilor: "Fidel muzeograf / al abației tale / m-au luat / durerile de șale / Adio, paturi moi / și pulpe abisale: / sunt pacientul androgin / cu brâuri și cu zale, / cu alinare vraciul cel hurjui / ce-mi interzice / cufundarea în Bahlui... // N-am voie să mă cațăr, / nici să-ți cer / Alcooluri de Apollinaire // N-am voie să declam / mișcări abrupte: / am devenit un câmp minat / de lupte" (Discopatie).
Lucian Vasiliu este un memorabil poet în care sunetul bacovian, eliptic și grav se îmbină cu elocința fantastică a lui Emil Botta într-o bibliotecă a cuvintelor redescoperite cu încântare.