încercarea
Am citit: „Să nu crezi niciodată că ştii ce se va întâmpla
cu viaţa ta, totdeauna te vei înşela,
totdeauna pleci undeva şi paşii te poartă în altă parte.”
Şi chiar asta
am păţit şi eu.
După ce am rătăcit legat la ochi, după ce nechibzuit
am băut şi în hohote am râs de orice,
deodată m-am oprit. Istovit, mirat.
Parcă ar fi turnat cineva o găleată de apă rece peste mine.
Am aruncat cheia ruginită şi cuţitul tocit, bicicleta fără roţi.
Am deschis ferestrele, am lăsat vântul să-mi intre în minte, răscolitor.
M-am hotârât să fiu „Bun, puternic şi încrezător”, precum citisem.
Aşa cum ai vrea să iei piatră cu piatră, val cu val
oraşul nemuritor Veneţia şi să-l reconstruieşti miraculos departe, hăt,
în pustiu.
Aşa cum albina adună razele şi polenul florilor
din pădurea de salcâmi
şi le strânge în stup, şi le recompune sub formă aurie şi dulce.
Astfel am vrut eu, fărâmă cu fărâmă, clipă după clipă,
să-l aduc pe el, nesfârşitul, aici, şi să-l întregesc
în ruina inimii mele, în făptura mea defectată, în zilele mele sărăcite şi înfrigurate.
Oasele mele să devină iluminate, iar sentimentele mele lingouri de argint
să fie şi să scânteieze.
Am vrut. Aşa cum mierla ar încerca deodată
să ia în guşa ei marea, picătură cu picătură, şi s-o mute sus, în vîrful muntelui
şi înaltul cerului.