spuneai
„Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi”
Tudor Arghezi, Spuneai ceva?
spuneai
că dai şi tu un ceai pe o terasa cu alai ba eu ziceam, iar tu tăceai ca macii ce se-aprind în mai în amintirea unor, vai, dulci întâmplări care s-au mai tot petrecut pe-aici, pe plai, exact ca-n munţii din Sinai sau ca-n răpirea din Serai din tot ce ai nimic nu dai şi nu-ţi cer aur sau parai puteai să dai şi tu un ceai de sunătoare sau susai ai mult din ce-ai putea să dai: un zâmbet şi ajung în rai o şoaptă numai, doar un hai!
şi voi porni câmpuri să tai fără şaretă fără cai doar cu sandaua mea cu scai în faţa casei să mă ai cel mai sfios, cel mai bălai copil de casă şi, dihai, de imnuri cântăreţ, din nai,
şi din alămuri de Dubai şi, precum prinţul Nikolai, să te opresc în loc, să stai,
păduri de cremene arai, grădini cu flori de mac plantai, suave ode înalţai spre zeităţi din galben pai rosteam chemări, chemări rosteai, înţelegeam, înţelegeai dar nu puteai a desluşi nu reuşeai
misterul unei ceşti de ceai
pe o terasă cu alai nici nodul gordian să-l tai eu mă minţeam, tu te minţeai cum ne-amăgeşte luna mai cu buruienile de ceai
rosteam chemări, chemări rosteai? Flamenco
în mansarda casei de la ţară,
cresc zeităţi de iarbă şi de ceară
(dulci vorbe spuse într-o doară,
doamnă, domniţă, domnişoară,
nu sunt de leac, ele omoară,
deopotrivă, om şi fiară)
aud cum îngeri din tării coboară
chemaţi de struna veche de chitară
(a unui trubadur plecat din ţară
după sibile, ce-i legară
braţe ce nu îmbrăţişară,
buze ce nu mai sărutară,
ţară ce nu îi mai e ţară
de-atâta circ şi pâine-amară)
aud cum din tării coboară
îngeri chemaţi, a câta oară?
de şoapta care mă-nfioară
îţi mângâi trupul, fruct de vară,
ascuns de voal şi de brăţară
întins pe braţul meu povară
culcat pe braţul meu povară
cântec
doar spre tine mă îndemn, călăreţ pe cal de lemn, semn de carte, palid semn pentru tine ce însemn în acest prezent nedemn? Plâng viorile în semn de rămas bun trist, solemn, vara intră în consemn chipul tău ca un desen înflorit pe prag de lemn înflorit pe prag de lemn
poveste pentru olari
odată
am iubit o fată
şi ea s-a-ndrăgostit pe dată
de-o altă fată:
(îmi pare rău,
aceasta e povestea toată
în scurta-mi relatare turmentată,
fără fior, fără cravată
sau coliere din agată
sau sfâşieri de inimă-ntristată)
aşa am cunoscut trasul pe roată
aşa am cunoscut trasul pe roată
Craiova - oraşul poeziei
în oraşu-acesta ca o fundătură,
unde lupi mai tari sau mai slabi în gură
cu credinţă jură că cei care fură
vor ajunge-n şură rumenă friptură
în oraşu-acesta ca o-njurătură
şi ca un blestem vomitat pe gură
de-un flăcău mahmur, de-o fată maură
încercaţi de foc, atinşi de custură
în oraşu-acesta alb ca o untură
lins de câini orfani, fără bătătură
pentr-o chiflă, acolo, pentr-o băutură
ne iubim bezmetic, ne iubim cu ură
în oraşu-acesta ars ca o prescură
vara când se-ascunde-n tufa de răsură
de nu vezi trăsură de nu vezi făptură
singur în mulţime, ca la lupi dau gură
în oraşu-acesta care viaţa-mi fură
în oraşu-acesta ars ca o prescură
poezia este dulce impostură
(din volumul Jocul de-a teofania,
aflat sub tipar)
e noapte, Doamne, nu dorm încă
e noapte şi sfinţii coboară din icoane
pe raft, o carte mai oftează încă
ridic spre tine ochii, Doamne
şi-aştept să îmi trimiţi poruncă
ce pot să fac acum, în miezul iernii
când sanie nu am la care să-nham renii?
nici reni nu am, doar răni pe trup
nici pâine din care să rup
nici măcar sare în care să-nting
unde eşti Doamne să te-ating?
eu doar te bănui printre stele
şi-atunci cum pot să uit de toate cele?
e noapte, Doamne, nu dorm încă
aştept să îmi trimiţi poruncă!
elegie aproape politică
nu de mult am văzut oamenii de tablă
treceam pe lângă ei şi habar nu aveam
că se reinventaseră,
din oamenii de treabă deveniseră de tablă,
urmând o nouă doctrină a iubirii de-aproapele
te loveai de ei: bum!
nici n-auzeau bătăile tale
în pieptul lor galvanizat
sau pe umerii frumos galonaţi.
ce să le mai spui ce te doare?
oamenii aceia de tablă
şi-au văzut apoi de treaba lor
de femeile lor de tablă
de copiii lor de tablă
de maşinile, de vapoarele, de avioanele lor de tablă
şi de toate ale lor, aţi ghicit, de tablă
aşa încât, cu timpul,
au întins un strat gros de tablă peste noi,
un fel de apă în care numai ei ştiau să înoate
un fel de ocean pe care numai ei puteau să plutească
un fel de baltă nenorocită peste care numai ei reuşeau să sară
şi în care noi ne înecam
încetul cu încetul
oricum,
suntem asiguraţi
că din tablă nu pot fi
confecţionaţi şi colaci de salvare
port în mine
(declaraţie pe proprie răspundere)
port în mine tramvaiul lui labiş nicolae
cel care-o să mă tragă într-o zi pe şină
îngerii se vor lăsa aduşi de ploaie
să mă îmbrace în haină de lumină:
de ce nu vii tu? Vină!
port în mine lutul de pe masa olarilor
iar toată măreţia, toată slava
stă doar în câmpie, în zborul bondarilor
şi în adâncul poeziei lui lucian blaga