Confuz, la capăt
E o dimineaţă de toamnă. Sau de primăvară.
O Dimineaţă sau
poate o noapte. Oricum,
puţină lumină în cadru - ca vinul rămas
pe fundul paharelor. Prin aer trec
şase îngeri fără aripi. Sau, poate, şapte.
Bate vântul. Sau e ceaţă şi
plouă. Ştiu precis Că ploaia asta de fapt nu există.
Totul se întâmplă doar
în mintea mea. Culmea e însă
că ploaia inexistentă mă udă de-adevăratelea, până la Piele.
Dacă m-ar putea privi cineva acum pe dinăuntru
ar vedea numai cioburi. De parcă
inima mea ar fi fost
un vas de cristal aşezat pe marginea mesei,
pe care un copil din neatenţie l-a lovit, l-a doborât,
l-a făcut ţăndări.
Am ajuns la capătul acelui drum care la început
era infinit. O să stea ploaia, ceaţa se va ridica şi,
tulburat, am să zăresc
sfârşitul lumii mele,
aşa cum se zăreşte Manhattan-ul când te apropii
cu maşina dinspre Queens.
Tot avutul meu, amintirile de-o viaţă,
acum stă în creierul meu ca nuvelele
în rafturile bibliotecii cuprinse de flăcări.
Am ajuns la capătul acelui drum care la început
era infinit.