în Cei douăzeci şi ceva de ani, de când ne cunoaştem (şi ne citim!), Ion Munteanu a străbătut, cu neînvinsă răbdare, toate „Nebănuitele trepte” Ce Duc în aria scrisului autentic, a reîntoarcerii în sine prin «cântecul» atât de Mult invocat în cărţile sale de poezie reunite acum în volumul antologic jocul De-a teofania (Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013, Colecţia Opera Omnia. Poezie contemporană). Filosofia – pe care a studiat-o la Universitatea din Bucureşti, susţinându-şi mai târziu doctoratul cu o teză despre metafizica Blagiană – nu i-a atenuat influxul sentimental care furnizează oxigenul poeziei Adevărate, ci, dimpotrivă, a sporit filoanele înţelegerii de sine, l-a Predispus reflecţiei îndelungi şi revelatoare.
De stirpe Oltenească, el vine dintr-un sat de pe Valea Amaradului, situat „În vecinătatea Pometeştilor lui Alexandru Macedonski şi peste deal de Bulzeştii lui Marin Sorescu”, unde pe vremuri îşi avea o parte din moşie Nicolae C. Coculescu, Întemeietorul Observatorului Astronomic din Bucureşti şi tatăl scriitorului Pius Servien, şi unde, în 1821, a poposit Tudor Vladimirescu, în trecere cu oastea Lui de panduri dinspre Vladimirii Gorjului spre capitală. I.M. ţine să Precizeze aceste lucruri spre a nu se crede, cumva, că se trage din ţinuturi Fără istorie, din vreo margine de lume neumblată... Sub cerul cuvintelor de mai Târziu va creşte arborele nostalgiei după locurile natale întrezărite prin Ceaţa memoriei ca un desen în cărbune din copilărie: „Iar bate toamna pe la Porţi de fier/ cu băţul ei de moşier / iar scrie versuri noi pe cer / cu păsări Bete de mister / şi de un cântec efemer // iar vin poveşti şi iarăşi pleacă / Peste câmpiile aride / iar râd pe dealuri vii gravide / cu boabe mari ce-n vin Se-neacă / (domnul şi doamna să petreacă,/ cu murfatlar şi busuiacă, / mai Sparg un ciob, mai ard o creacă. / bărbaţi cu bărbi de promoroacă / mai scot Cuţitele din teacă / certându-l pe cobzar să tacă) // iar vine toamna şi Ne-mbracă / în haină tristă şi posacă / în curtea popii sună-o toacă / cu Piatra-n geam ţintesc, să tacă! / mă spune popa? şi ce dacă... // mă ceartă Popa? şi ce dacă...” (copil pe Valea Amaradiei).
Nu este o simplă Evocare poetică – seducător pastelată -, ci retrăirea intensă şi chiar Dureroasă, prin cântec, a unor Momente interioare păstrate în memoria afectivă. Incantaţiile sale refac un Traseu de viaţă tumultuos şi de neşters, reconstituit prin puterea viselor de Altădată revărsate în accentele elegiace de acum. Nici departarea (ca profesor Sau jurnalist, dincolo de munţi, în judeţele transilvane) nu a reuşit să-i Stingă tânjirea după ţinuturile de acasă, unde i s-a întâmplat venirea în lume Spre a rosti despre cele neîntâmplate pe care şi le asumă ca pe o vină – aceea Că nu le mai poate trăi, ci doar constata („Acum mi s-au relevat şi mie toate Acestea, / acum când nu mai am puterea decât să constat.”)
Acestei continue reverii materializate în Cuvânt, I.M. Îi contrapune contextul social ucigător de vise şi iluzii, Depersonalizant, pentru care niciun sacrificiu nu este de ajuns. Viaţa / realitatea Comună, ca şi pantera neîmblânzită, sfâşie fără milă orice urmă de fiinţă Adevărată, pustieşte gânduri şi aspiraţii aşa cum viaţa însăşi este pustiită cu Trecerea anilor. Mărturisirea poetului din scrisoare deschisă devine un Strigăt înălţat din resemnare, un gest de nesupunere în „ţarcul” Din care nu Există scăpare: „Dragii mei, / eu sunt bine, sănătos, în rest / sunt nevoit să Trăiesc cu pantera în ţarc / în această grădină zoologică liber consimţită / de La noi din parc // îi dau vorbe frumoase să-mi mănânce din palmă / hălci Aburinde de carne de cal şi de cerb / şi o amăgesc spunându-i că la toamnă / eu Voi fi animalul acela superb / eu voi fi halca ce i-o voi da drept hrană // Acum trag izvoarele din munte cu funia / inventez poezia aceasta / să-i potolesc Fiarei setea şi furia / îi abat găndurile criminale depănându-i povestea / Celor o mie şi una de nopţi / după care născocesc basmul celor două mii două Zile de război / dintre animale de pradă şi noi // dragii mei, în rest / eu Sunt sănătos, bine de tot, / şi aş vrea să vă cânt din flaut un cântec duios / Să vă recit un poem curajos / aş vrea să vă dau viaţa mea ca exemplu de destin Norocos / dar nu pot / dar nu pot fiindcă fiara e aici, peste tot, / dar nu pot Fiindcă anii mei nu sunt decât un dulce complot”.
Privind în Afară, prin crăpăturile cerului din el, poetul dă formă unei adevărate simfonii A destinului, al cărei sunet răzbate prin perdeaua de fum ce izolează fiinţa de Adevăr. Poezia rosteşte ceea ce, îndeobşte, este trecut sub tăcere, ea are Menirea de a stârni grave interogaţii despre «eul» profund, despre sinele prea adesea abandonat, aşa cum deduce Poetul „Vizitat” şi „Citit printre rânduri” De „Bătrâni pythagorei”: „Eu am Trăit / sau doar m-am lăsat trăit / minţit înşelat amăgit ? // pythagoras tace şi-mi arată cu mâna / cerul zugrăvit cu numere pare / are dreptate: Fiinţa e Una. / sau i se pare?” (insomnie de primăvară). Cum era de aşteptat, în Viziunea lucidă şi metaforică a lui Ion Munteanu, poemul este acela care-l Poate reda fiecăruia pe sine, într-o misterioasă contopire a cuvintelor cu Materia fără glas şi fără vibraţie. Credinţa în puterea de comunicare prin Semne şi incantaţii este, în această retorică, temelia oricărui act creator, a poemului Ce „Vine de undeva din adânc, dinspre mine”.