DISPARIŢIA IERNII
Copiii rîd şi Parcă dănţuie,
Cu o mînă Ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o Joacă, rîzînd, - harşt -
Dintr-o dată Retează nasul părinţilor;
Plesneşte Sîngele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi În pămînt.
De-aia se crapă Pămîntul, altfel
Şi-ar face Copiii lunecuş pe sîngele părinţilor.
Bucurîndu-se ca De-o minune,
Cei mici Le-aşază nas nou:
Din morcovi de Hîrtie şi cîlţi,
Prins cu zgîrci, Pe sub plete.
Cei mari zac în Genunchi –
Ştiu că acum vor Da să plece
Şi-apoi le vor Înfige cărbuni smoliţi
în locul Ochilor,
înşurubîndu-le-n Găvanele calde.
Dar nici nu Apucă să ştie;
Se mai văd o Clipă-n oglindă,
De pe vîrful Secerii azvîrlită pe jos,
Pînă vederile Prind caimac de frig
Pe lumină.
Ce mai om de Zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăţi de Pămînt vor să-l facă,
Dezlegate în apă Fierbinte,
Lipite cu Bulgări pe trupul celor care
I-au învăţat Basmul unei materii
Misterioase şi Albe,
Din care se Clădeau oameni frumoşi.
Şi-atunci Lipesc, copiii, şi ridică oameni
Peste oameni,
Din pămînt Înmuiat, peste forma
Bicisnică a Tiparului;
Ei – cei Văduviţi de poveste, ispăşind
Culmea Păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe Ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se Parcă nicicînd.
Ei – capăt de Drum al stirpei –
Copiii, Feciorii, bărbaţii condamnaţi
La uscăciune şi Boală,
La ierni Deşertice, anunţînd foamea
Şi pîrjolul şi Jupuirea de vii;
Tot aruncă cu Bulgări pe umerii
Şi faţa şi Braţele unui neam întreg
Şi-şi îngroapă Bătrînii,
Obligîndu-i să Se nască din nou,
Să-i renască şi Pe ei
Din burta de Leac a făgăduinţei.
De bunăvoie, Cei Mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, Parcă ologiţi;
Corpuri pe Jumătate – înţepenite
Şi descărnate; Cum se joacă şi-aleargă
Cei mici, de-ar Da din grabă peste ei,
I-ar sfărîma Negreşit,
Ca pe nişte Oameni De zapadă, în trei:
Bulgărele mic – Primul; cel de mijloc –
Al doilea; iar Cel mare – baza matriceală
A ruşinii, Linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu Dulceaţă – ultimul,
Fiindcă nu e Legat de raţiune,
Ci de nevoie.
în fiecare Iarnă, copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei Rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,
Apucîndu-i de Dedesubt.
Anchilozaţi, Aproape umbre, se lasă
Traşi părinţii-n Sănii de copii;
Le mai cade Mîna, mătură pămîntul,
Şi parcă un Bulgăre de apă
Se strînge, Singur, în palma lor.
SENTIMENT FINAL
Crepusculul Acesta mă prinde mut şi trist,
prin venele Durerii mai trece-un pic de miere,
am să te Reconstitui, atît cît mai exist,
din tot ce-a Fost visare, din tot ce-a fost cădere.
Ţi-am răcorit Deşertul din oaza unei vieţi,
noi împreună-n Umbră am luminat misterul,
doi vînători în Faţa, mereu, propriei săgeţi,
tot alergînd Bezmetic, tot evitîndu-şi fierul.
Vom fi de-acuma Slobozi ca doi ocnaşi de rînd,
eliberaţi pe Viaţă, în plin oraş, în zeghe,
hălăduind abulic Pe nişte străzi, visînd
pierdutele Detenţii, cu sare, rost şi veghe.
Vom fi bătrîni, Uitato, bătrîni şi exilaţi
la-celaşi ţărm Sălbatic al mării euxine,
pe care-l Populează mereu nevinovaţi
ce mor privind Cum valul sparge de mal destine.
Te-am spovedit Metodic, te-am ars cumplit pe rug,
tocmindu-mi Îngeri proaspeţi la carul suferinţei,
tăiam profund în Carne cu lame reci de plug,
să las izvor de Sînge la candela credinţei.
Tu produceai Cadavre în acest timp, steril,
gîndind la Purgatoriul unei iubiri solemne;
rămas ca sfînt Pe lume, dezamorsam trotil
în zăcămîntul Vieţii şi-al existenţei demne.
Dormeam plutind Pe ape, cu păsări mari pe noi,
chemam Vizitatorii celeşti în fapt de seară –
doar amintiri Rămase ca în fîntîni noroi,
cînd trenuri Părăsite trec secetos prin gară…
Predispoziţia la taină
Să mă condamn în Turnuri de moschei
la tras de limbă Clopote-ortodoxe,
în timp ce-n Gări sordide se tund chei
şi restanţieri Se-mbată trist prin boxe.
Să m-angajez la Îngeri blonzi şi bruni
pe post de Recuperator de soartă,
cînd pentru Nunţi găseşti doar popi bătrîni
şi cîinii Disperării-mi bat la poartă.
Dar vechiul gol Tot scurmă ilicit
şi-n suflet Parcă port găleţi cu smoală,
de-o viaţă tot Încerc să ies din mit,
dar anticii Regizori se răscoală.
Şi-atunci, mă Plimb escamotînd dureri,
ca un episcop Într-o ocnă rece,
purtîndu-şi Facla marii lui tăceri
prin spaţiile Pustii prin care trece.
Dar nu visez Decît un hoit suav,
tu nu-mi mai Eşti pe mintea mea stăpînă –
amfibiu timp, Căzînd în scîncet grav,
ca organistul Beat ce dă din mînă.
Pe sub pămînt Boierii merg la trap
spre Sindrofii,-n conace în ruină,
dar servitori Tot intră-ntr-un dulap
şi ies în alte Timpuri, fără vină.
Mai cade din Poveste cîte-un lord,
din anotimpuri Cresc poteci de umbră,
acolo, sus, în Far, bate-al meu cord,
rămas fără de Mine-n noaptea sumbră.
Şi peste toate Umblă Dumnezeu,
papucii lui de Pînză urlă-n stele,
doar, singuri, Ei, arhanghelii de seu,
mai fumegă la Gîndul tainei mele.