în
Româneşte de Ioan EVU şi Theresia HAAS
FARFURIA DE TABLĂ
Despre sărăcie S-a spus totul.
Că e Îndărătnică, rezistentă, contagioasă.
Că nu Interesează pe nimeni,
în afară de cei Săraci. Că e enervantă.
Atât de harnică, Încât nu-i mai rămâne timp
să se plângă de Plictiseală.
Ea e ca mocirla. Acolo,
unde trăiesc cei De joasă speţă, este şi ea,
incomodează, Molipseşte, duhneşte.
Se remarcă prin Omniprezenţă.
E asemenea Veşniciei.
Atribute Dumnezeieşti. Milostivii,
sfinţii o caută, Călugări
şi măicuţe s-au Logodit cu ea.
Oamenii fug de Sărăcie
toată viaţa, dar Ea îi ajunge,
cu farfuria ei De tablă în mână,
solemnă, de Neînduplecat,
la colţul Următor.
DIVORŢUL
La început a Fost doar o vagă tresărire a pielii –
„Cum crezi tu” –, acolo unde carnea-i mai întunecoasă.
„Ce-i cu tine?” – Nimic. Vise tulburi
despre Îmbrăţişări, dar ce straniu ce slab
îţi pare Celălalt în dimineaţa ce vine.
Certuri Stridente. „Atunci în Roma”–
Despre asta nu I-am vorbit nimănui. – Pauză.
Bătăi de inimă Precipitate, ciudat, un fel de ură. –
„Nu despre Asta-i vorba.” Aceleaşi fraze.
Fără-ndoială, De-acum încolo totul e fals.
Clară şi Nemişcată, ca o fotografie de paşaport,
această persoană Necunoscută
ce stă la masă Cu tine
cu paharul de Ceai în faţă, cu ochii ficşi.
în zadar în Zadar în zadar:
litanii în Creier, o uşoară greaţă.
Sfârşitul Reproşurilor. Treptat încăperea
se umple până la Tavan cu vinovăţie.
Vocea acuzatoare Pare străină, numai pantofii
ce cad cu zgomot Pe podea, pantofii lipsesc.
Data viitoare, Într-un restaurant gol, gesturi lente,
firimituri de Pâine, se vorbeşte despre bani,
râzând. Desertul Are gust de metal.
Doi străini. Raţiune absurdă.
„Nu-i chiar atât De rău”. Dar noaptea
dorinţa de Răzbunare, încleştarea mută, fără nume,
doi avocaţi Scheletici, doi raci mari în apă.
Apoi extenuarea. Încet se scorojeşte totul.
O nouă tutungerie, O nouă adresă.
Paria, repus în Drepturi depline.
Umbrele se Destramă. Acestea sunt actele.
Aceasta e Legătura de chei. Aceasta e cicatricea.
DESPRE DIFICULTĂŢILE REEDUCĂRII
Simple minunate
toate marile Planuri:
timpul de aur
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ
moartea Statului.
Foarte Convingător.
Numai de n-ar fi Oamenii!
Oricând şi Oriunde oamenii incomodează.
Oamenii încurcă Totul.
Când e vorba Despre eliberarea umanităţii
ei dau fuga la Frizer.
în loc să Mărşăluiască în prima linie
ei spun: acum ar Fi bună o bere.
în loc să lupte Pentru o cauză dreaptă
se războiesc cu Varicele şi pojarul.
în momentul Decisiv
caută o cutie Poştală sau un pat.
Cu puţin înainte De noul mileniu
ei fierb Scutece.
Oamenii ratează Absolut tot
cu ei nu poţi întemeia Nici un măcar un singur stat.
Valorează cât un Sac de purici.
Scepticism de Mic burghez!
Idioţi ai Consumului!
Rămăşiţe ale Trecutului!
Dar n-ai cum Să-i omori pe toţi!
N-ai timp să-i Tot lămureşti!
Da dacă n-ar fi Oamenii
lucrurile ar Arăta cu totul altfel.
Da daca n-ar fi Oamenii
atunci toate ar Merge ca pe roate.
Da dacă oamenii Nu ar fi
da atunci!
(Atunci nici eu N-aş mai încurca pe nimeni)
VEŞNICA ARMONIE
Acest ceva, care Cade
din cerul Întunecat, uşor,
uniform, fără Zgomot,
neîncetat, Dansând, se aşază
pretutindeni, Fără grabă, pe tot
ce are colţuri, Bloc turn, cutie poştala, sicriu.
Tot ce era Colţuros se va
rotunji, Zidurile se ridică agale,
urma pantofilor
dispare, se Scufundă, blând,
lopata intră Adânc,
încet, încet, Tot ce era
numerotat, Strident, distinct,
se îngeamănă, ţigla casei,
capete se Înalţă, sucombă,
duritatea Macazului,
dispar Diferenţele, jos, sus,
teren plan, Accidentat, rău, bun.
Cu săptămâni, Zile, minute în urmă,
dealul era un Bordel, o cocioabă,
un plug de Zăpadă. Chiar timpul
devine o vată. Când şi când
încă o giruetă, O antenă.
La orizont o Movilă
neclară, Înghiţită de ninsoare,
trebuie sa fie Matterhorn, sau
Aratat. Războiul Dispare
în pace, Desăvârşit şi alb.
Totul e neted ca Zăpada,
doar zăpada nu. Fiecare cristal,
în parte, Diferit de
alt cristal. E De ajuns
doar o privire Prin microscop,
păcat Microscopul a dispărut,
microscopul, şi Ochiul
întunecat de Zăpadă.
CASA IZOLATĂ
Când mă trezesc
casa tace.
Doar păsările Fac larmă.
Privesc pe Fereastră
nimeni. Pe aici
nu trece nici o Stradă.
Nimic nu leagă
cerul de pământ.
împăcat stă Întins cel viu
sub secure.
Eu pun apa la Fiert.
îmi tai pâinea.
Apăs precipitat
butonul roşu
al Tranzistorului minuscul.
„Criza Caribică... Spală mai alb
şi mai alb şi Mai alb...
gata pregătit de Acţiune... Treapta trei...
That’s the way I Love you...
Acţiunile bursei Au crescut surprinzător.
Eu nu iau Securea.
Nu sparg Aparatul.
Vocea spaimei
mă linişteşte, Îmi spune:
Suntem încă vii.
Casa tace.
Eu nu ştiu să Pun capcane
nu ştiu sa fac Un topor de cremene
acum când Ultimul tăiş e şi el ruginit.
DESENAREA UMBREI
Desenez zăpada.
Desenez cu Încăpăţânare
desenez vertical
cu o pensulă Mare
pe pagina albă
zăpada.
Desenez Pământul.
Desenez umbra
pământului, Noaptea.
Nu dorm.
Noaptea întreagă Desenez.
Ninsoarea cade
vertical, cu Încăpăţânare,
pe tot ce Desenez.
O umbră mare
cade
pe umbra Desenului meu.
în această umbră
desenez eu
cu pensula cea Mare
a nopţii
cu îndârjire
umbra mea cea măruntă.