Trepte și trape

Dacă judecăm după titlul noului volum al lui S. Damian, Trepte în sus, trepte în jos (Cartea Românească, 2006), în intenția acestui autor, căruia îi este proprie atitudinea polemică, pare să fi stat demersul ierarhizator guvernat de un principiu maniheist. Treapta devine un operator vectorizant ce baleiază între categoriile de bine și rău, transparență și obscuritate, înăuntru-înafară, dincolo-dincoace, fie că este vorba despre politică ori despre literatură. Criticul literar dublat de analistul politic disociază, în eseurile sale, obișnuitul de excepție, interpretează "Relațiile în antiteză", recitește cu un "Ochi treaz" Faptele istoriei recente: tranziția postdecembristă, eșecul constituțional european, mirajele și derapajele democrației. Conștient că, uneori, "Bate la uși deschise", eseistul compensează deficitul de originalitate prin abilitatea punerii în pagină. Tema abordată este supusă unui complicat ritual demonstrativ care presupune explicitări, reluări, intersectări, promisiuni de aprofundare ("Dar asupra acestui <citește: aspect, moment, detaliu etc.> făgăduiesc să zăbovesc mai încolo"), toate acestea fiind menite să înlăture posibilele suspiciuni față de eventuale formulări asertive.
S. Damian nu se poate sustrage ispitei analogiilor, metodă legitimă în cazul studiilor comparatistice, dar viabilă și dincolo de granițele stricte ale domeniului literar. Numai prin surprinderea similitudinilor și a diferențelor se poate înțelege, spre exemplu, esența evenimentelor care au zguduit estul Europei în 1989. România, argumentează analistul, a reprezentat excepția de la regulă prin încălcarea "Axiomei nonviolenței", prin absența trupelor sovietice din teritoriul național, existența unui nucleu conspirativ, inventarea "Teroriștilor" Pentru a se justifica uzurparea, suspectul aport străin, în fine, prin amestecul de sublim și de farsă.
Același mod de a prezenta contrastiv precedența și situația actuală (o actualitate fluctuantă, în permanentă metamorfoză) este utilizat în analiza politicii comunității europene, marcate de surpriza votului negativ din Franța și Olanda dat Tratatului constituțional. Coeziunea Uniunii Europene este afectată de tensiunile generate de preeminența intereselor naționale, de un stil de conducere nepotrivit în lipsa unor personalități cu "Prestigiu intact", de tendințele spre dominație vizibile în manifestările tandemului Chirac-Schröder. "În special, noile state, membre ale comunității, au simțit efectul aroganței" Și reacționează prin "Purtări eretice", notează S.D.
Un aplicat studiu de caz îl aflăm în eseul "Omul care învârte roata", consacrat fostului cancelar german Gerhard Schröder, politician dinamic și tenace, "Cu eul hipertrofiat, atras de proiecte-himeră și de un limbaj duplicitar și demagogic", cultivând ambiții de grandoare în credința că e o figură centrală în dirijarea afacerilor planetei. Efectele guvernării sale, pentru un trăitor în spațiul alemanic, așa cum este S.D., se văd mult mai clar, dar se resimt și în plan extern: divizarea Europei în chestiunea irakiană, întreținerea unei anume alergii antiamericane, toleranță față de reacțiile dure ale Moscovei în privința foștilor sateliți. Verdictul analistului nu ascunde nici un echivoc. Schröder este victima unui capriciu de putere, iar traiectoria ambițiosului cancelar avertizează asupra riscului reînvierii fantomelor trecutului. Abandonarea în brațele conducătorului deschide calea spre fanatism, cultul personalității, reprimarea celor care "Ies din rând".
Echilibrat, nuanțat, având un vag substrat autobiografic, textul "Păr de aur și de cenușă" (trimitere la Margareta germanică și Sulamith iudaică) evocă întâlnirile cu Hilde Domin, poetă-simbol a înțelepciunii și toleranței, pretext pentru a medita în legătură cu interminabilul conflict arabo-israelian. Concretețea suferinței nu trebuie să interzică decolarea spre visare. S.D. Sancționează deformarea înțelegerii despre cultură amintind modul în care sunt excomunicați promotori ai împăcării (dirijorul Daniel Barenboim) sau sunt proscriși ca valori cei care au emis vreodată păreri negative despre evrei (Wagner, Pound, Céline). "Apărând o cauză justă a reparațiilor, nu rareori se ajunge la exagerări, se arborează acuzația de antisemitism și acolo unde se manifestă o critică firească, exercitându-se un șantaj cu suferința". În această subliniere, criticul se dezvăluie ca un observator lucid și tolerant.
Să spunem totuși că S. Damian se simte în largul său în calitatea esențială de critic literar. Ambele eseuri despre Schiller, Kafka, Rilke, Th. Mann, Heidegger acreditează imaginea moralistului și psihologului interesat să recupereze adevărul vieții și operei unor personalități creatoare de primă importanță.
Fără apertură teoretică, studiile revalorizează biografismul într-o formulă pozitivistă întemeiată pe logica deductivă. "Nu agreez retorica exaltată", ne previne criticul. În consecință, vom revizita, în ordinea și ritmul impuse de S.D., "Probele" Din dosarul receptării lui Schiller, cu calmul procedural, avocățesc, al cunoscătorului avizat care intră în dialog cu instanțe vii, nestingherit de șicanele cronotopului. Deși de vârste diferite, având temperamente opuse, între Schiller și Goethe s-a creat un veritabil parteneriat, excluzând egolatria și narcisismul. Posteritatea autorului lui Don Carlos este pilduitoare pentru încercarea repetată a ideologicului de a acapara esteticul. Invocat de către naționaliști ca expresie a esenței cugetului teutonic, sau de către marxiști ca apologet al luptei de clasă, geniul tragic al lui Schiller (recunoscut printre alții și de către George Steiner) rezistă tuturor distorsiunilor. Aceasta este, în fond, "Morala fabulei" Despre tânărul al cărui destin n-a fost cruțat de răzbunări oculte.
Concluziile eseurilor lui S. Damian nu trebuie căutate la finele textelor; ele apar pe neașteptate în cele mai puțin plauzibile locuri, se ivesc din rețeaua confesiunilor , depozițiilor, semnelor premonitorii ascunse în opera autorilor cercetați. După ce parcurgem itinerariul münchenez al lui Kafka și ne lăsăm tulburați de epistolarul său, înțelegem că piedica în calea unirii cu Felice Bauer, logodnica de-a pururi, rezidă în prezența literaturii, rivală de temut "Înzestrată cu cerințe absolute".
Stabilind corespondențe între Colonia penitenciară și Moartea la Veneția a lui Mann, pășim în lumea de coșmar ce anticipează universul închis, de tip concentraționar. S.D. Configurează, prin observații pătrunzătoare, circuite de referință, "De echivalare a simbolurilor". Pe un traseu imaginar care pornește din Dublul dostoievskian și are drept punct terminus Procesul lui Kafka, se desfășoară incitantul exercițiu critic al confruntărilor și judecăților asociative. Același joc al traiectoriilor interferente, cu o acută conștiință a agonicului, este radiografiat în eseul dedicat triunghiului încapsulat într-o versiune rise and fall: "Vârful triunghiului era întruchipat de un rapsod intrat în legendă. Rilke împlinise în acel răstimp 51 de ani și în decembrie 1926, în plină glorie, va ieși de pe scena vieții, biruit de o boală nemiloasă. Celălalt, Pasternak, rivalul, camaradul de suferință, atras irezistibil de aceeași muză, era cu două decenii mai tânăr. Al treilea element al troicei, femeia fatală (Marina Țvetaieva - n.n. C.M.P.), era o jună aspirantă la faima literară, care abia se lansase pe firmamentul liricii ruse și europene". Cei trei propun un non alfabet al dragostei și al înălțării spiritului.
întâlnirea memorabilă (deși, într-un fel ratată) între Thomas Mann și Arthus Köstler reiterează ideea că boala și moartea sunt veritabile căi ale inițierii. Nu voi stărui în amănunte. Miza dublă a eseului "Micile infirmități ale oamenilor mari" O constituie Münchenul, topos al suferinței și relevarea meritelor celui ce a scris Eclipsa de soare, cap de serie în literatura dezvăluirilor despre sclavia intelectualilor.
Departe de țară, S. Damian nu uită marile probleme ale literaturii române. El scrie cu grija de a nu aluneca în stereotipii, face efortul de a numi exact mistificările (M. Preda, D.R. Popescu), autopropulsarea narcisistă (G. Liiceanu), patetismele desuete (Sorin Lavric). Diagnisticele puse sunt corecte. În cazul lui Ion Cristoriu remarcă firea lui de cârcotaș care "Cultivă cu voluptate funcția de cobe", prorocește catastrofa fiind prefixat și servind fățiș o teză. În situația lui Liiceanu surprinde "Alternarea de trăsături nu prea conciliabile. Poate fi analitic, perspicace, apt pentru discursul elevat și la o scurtă distanță, în alte circumstanțe, opac, autoritar, mușcat de vanitate, coborând până la vulgaritate".
S. Damian își păstrează disponibilitatea pentru luminarea acelor tainice trepte ale apropierii de adevăr, dar care se dovedesc a nu avea capăt sau, și mai rău, a fi chiar niște trape ascunzând tenebrele lumii în care trăim.