între direcţiile
Poetice de azi se înscrie şi
expresia lirică a spiritului
Solitar, a refuzului înregimentării într-o grupare sau împărtăşirii vreunui
Deziderat comun. Solitudinea, ca stare, generează singularitate în plan
Creator, configurând întoarcerea spre sine, spre necunoscutul lăuntric.
Calea spre singurătatea interioară este, funciarmente, iluminată de gândul
Poetic – semnul existenţei armonice într-o realitate dizarmonică precum cea
De acum. Modul în care ni se dezvăluie această nespusă experienţă defineşte un
Tip sau altul de scriitură, dar, în esenţă, aceeaşi atitudine, oricât de
Diferite ar părea opţiunile rostirii poetice.
Am regăsit, cu Toată bucuria, câteva dintre accentele grave ale „Anti-poemelor” Lui Iulian Caragea în volumul Biciclistul sălbatic, apărut la Editura Tracus Arte în 2012. «Stihi-urile» sale – cum îşi denumeşte autorul propriile texte – Reflectă o stare de „Râsu-plânsu”, de umor înlăcrimat, mai ceva decât în „Zgoandele soresciene”. Ele privesc prin crăpăturile fiinţei însingurate, Pentru a face să se zărească un strop din lumina dinăuntru. Ceea ce se vede, Însă, nu este deloc încântător, astfel încât viziunile auctoriale devin de-a Dreptul sumbre: „O silă nesfârşită/ de mine însumi// m-am prins furând din/ Buzunarele proprii // pe aici e un umor/ de criminali” (un cazan numit România). Gunoaiele, beţivii, cârciumile, gările murdare şi animaţia Asurzitoare sporesc mizeria cotidiană şi întunecă firavele deschideri afective: „Prin oraş se-nvârtejesc bulboane,/ butoaie şi crâşme ridică în al lunii / Flash.// Vreun beţiv mântuit de fulger,/ izbit în amintiri pică./ Maşinile Devin instantaneu gheţari.// împleticit în silă şi milă trec mai departe./ Strada aceasta nu are moarte./ Toate amintirile lui mă dor.// Ce bine se Murează sentimentele-n alcool !” (rămâne-va, îngheţat, tablou cu gumă de şters).
Stratul Socio-uman sordid până la pestilenţial („Cocioabe gudronate şi/ cu hornuri maţ De porc// oamenii salam rânced ori/ flacoane farmaceutice”) acoperă, de fapt, o Impresionantă trăire, o lume dureros răsfrântă în sensibilitatea «biciclistului Sălbatic» care îşi înăbuşă strigătul repliindu-se înapoia tăcerilor sale atât De elocvente: „A murit mama mea/ Dar eu încă îi aud/ lacrimile -/ plânge Deasupra mea,/ în această zi cu soare/ când merg pe bicicletă/ şi norii lumii Îmi şterg faţa” (biciclistul sălbatic). Nici evadarea în universul boem Nu poate să vindece rana solitudinii, sentimentul sfâşietor că existenţa este o Boală necruţătoare, un cancer pe traseul tăcerii primordiale: „Cât am iubit eu/ Paradisurile artificiale/ bodegile mici/ cu jucătorii de şah/ şi piesele pline Cu băutură/ jerpeliţii de ţară/ cu tălpile pline de câmpie/ scandalurile/ cu Dumnezeu// (între două boli -/ una socială / alta naturală)// cât am iubit eu/ Micile bodegi// râsul-danţ de/ pomi înfloriţi/ pe ulicioara natală// (...)// hâc ! Înţelegi?// restu-i huiet de trenuri prelung// (...)// tăcere/ înspre care Sânger” („Linia de bere”). Discursul este frânt, eliptic precum în Bacovienele „Scântei galbene”, aria cuvântării este schiţată grotesc, a Neputinţă de dialogare, de comunicare, chiar şi în stanţele sentimentale în Care se prefigurează adânci nostalgii după ceva ce parcă n-a existat niciodată: „Ninge în biserica fără acoperiş / şi peste patul aflat pe câmp./ Se sting Ecouri de jazz./ în femei de abur roz/ ceasuri asfinţesc, de la un timp.// Atât De singur! Promisiunea seminţelor e povară. / în pămât ţi-i milă să recazi./ Cer blând, albastru, uitat de vară” (nu mai trăiesc pe furiş).
Discret, Stingher, cu alură urmuziană sfidând absurdul cel de toate zilele, Iulian Caragea se transcrie pe sine în memorabile secvenţe de poezie contemporană.
Din cu totul alt Orizont simbolic şi mai ales metaforic vine Sitarul străveziu de Dumitru Toma, o carte apărută la editura craioveană Aius în 2013, reunind ipostaze Lirice pillatiene, încă mirosind a pământul uimirii ce le-a iscat. Sunt versuri De factură tradiţionalistă, de o simplitate şi sinceritate care nu se mai Poartă astăzi, mărturisind apetenţa pentru îndelugă şi descriptivă contemplaţie Întru descifrarea eternului mister al lumii („Câte colţuri are lumea/ Se Pierd toate în mister”). Spaţialitatea evocată în aceste pagini se umple de Ecouri tainice, pe care autorul încearcă să le surprindă în cuvinte: „Lasă-mi Aripa să scrie / Pe cerneala de deasupra, / Cât nămolul de sub glie/ Peste timp Răstoarnă cupa” (Pe cerneala de deasupra).
Coloristica Acestor pasteluri este dată de natura frustă şi bogat ornamentată a percepţiei Elementarului ce declanşează fiorul exclamativ – reacţie firească, de altfel, La cei care ştiu să resimtă din plin miracolul naturistic invocat în poeme ca Iarba Încurcă miresme albastre, Câmpia e jocul, Vine din cer şi altele. Jocul de Imagini potenţează unele momente de spus doar în şoaptă („Se făcea că tu erai/ Cum se prinde pânza-n scai/ Şi urzeai departe Raiul,/ Tu păianjenul, eu Scaiul”), iar derularea temporală accentuează reflecţia: „Aş muri să stai de-o Parte/ Ca să-mi fie mai uşor/ Să te Tencui într-o carte/ Strângând timpul în fuior”. Desigur, o „Partitură” Ce nu Exprimă scripturalitatea actuală, dar care poate fi regăsită în multe căutări Ale contemporanilor ce încă nu au uitat limpezimea izvoarelor.