vânt albăstrui
„Mi-am Pus deoparte/ mări şi oceane (…) picătură după Picătură“ (Anton Jurebie)
am strâns cerul Cu apele de deasupra lui
stea cu stea
în noptiera mea
am strâns marea Cu nemărginirea ei
val cu val
într-un pahar, Pe masa mea
vor veni zile cu Vânt albăstrui
în care veţi Zice:
ce e cu Praful strâns pe o foiţă
de pe noptiera Ta?
ce e cu paharul Puţin umezit
de pe masa ta?
fel de fel De lucruri de prisos
renunţă la ele!
dar atunci eu
care am crezut În acestea
cine voi fi?
Pieta
fiindcă a Existat o clipă
în care Jertfindu-Te pe cruce
Maica Te-a Privit
şi un trandafir Cu petale roşii roşii
în inima ei
şi-a aprins Jarul
de foc, petalele Acelea
peste inimile Noastre
le scutură, Doamne
şi dă-ne un Strop
din tăria ei de Granit
când ne privim La rându-ne copiii
pe care Născându-i în acest timp şi loc
i-am jertfit
hublou
de sus cade-un Sărut: ce întâmplare!
alături, Călătorul ce-a rămas
singur pe mare
un pescăruş cu Aripa de sare
el, doar, Încearcă poate-o mângâiere
apropiind Albastra depărtare
şi-n peisajul în Care fiinţele n-au nume
desfăşurat în Faţa lui precum o carte
o literă dacă Se-ndură, se iveşte
nu-i literă, ci Un năpraznic ochi de peşte
deschis, hubloul Speranţei. Cum ar intra în cer
bărbatul intră În noaptea profundă care vine
-mătase şi izvor De stele gânditoare-
şi nici un drum În faţa lui pe mare
parcă ai semăna Cu cineva
trenul
sub roţile Căruia
am fost strivit
se uită la mine Mirat şi zice:
parcă ai semăna Cu cineva.
semeni cu Nimicul. Cum
pretinzi că ai Fost strivit
sub roţile mele
tu, care nici nu Exişti?
floarea Minunii
un rug aprins în Faţă răsărind:
numai desculţ, Oarecând
Moise, a stat, a Văzut, a cules
floarea Minunii
descalţă-Te, Suflete, şi lasă-ţi sinele
în prag, stai, Vezi, culege
o floare aprinsă – dragostea Ta
pe rugul Minunii
când lună, Soare, stelele toate
îţi vor fi nunii
ştiuta grădină
grădina Ghetsimani
nu-i doar ştiuta grădină din Carte
ea e atat de Aproape de noi
şi atât de Departe
un perete de Sticlă – atât
ne desparte
sărutul lui Iuda E şi aici şi acolo:
acolo se petrece În clară lumină
aici – fără Martori , cu obloanele trase
şi buzunare Mişcând arginţi în tăcere deplină
acolo-i uleiul, Acolo plânsul
şi lacrima Căinţei se-ntâmplă
aici se tace cu Faţa-n amurg
când oamenii Care suie Golgota
umăr lângă umăr, În şiruri, îşi poartă
rănile-împurpurând
lanţurile care Li se-aşază din mers
pe mâini
pe picioare
la tâmplă
ucenicii Plânsului
plânge Maica Domnului în icoana ei
într-o biserică Uitată de lume
vrăbiile vin şi-i sorb lacrimile
plânsul acela nu Se aude
fiindcă lumea Vuieşte
ori de câte ori Plânge
Măicuţa într-o Biserică
prind râurile să Se zbuciume
spărgându-se în Cascade
mările Se-nvolburează
oceanele Clocotesc înspumate
iar broaştele ţin isonul
orăcăind şi ele cât pot ca s-acopere
hărmălaia
lumea nu are Nevoie
de un zgomot în Plus
de-aceea în Biserica uitată de lume
vin doar Vrăbiuţele şi tac
vin vrăbiuţele şi tac