Geneză
Mă vreau, a zis La-nceput Dumnezeu,
într-un colţ de Aleasă grădină,
Dar nu sunt nici Flori, nici fire de iarbă,
Nici colţuri de Stele să scapere-n tină
Un strop de Lumină.
Se-ntreba,
De unde să vină
Stoluri de Păsări pe zări
Şi norii mereu Călători?
îşi zicea, Sunt Singur cu Mine, doar Eu,
E atât de urât, E aşa de-ntuneric
în haosul acesta Al Meu!
Mă gândesc mereu La frumos
Şi visez Neîncetat armonii
Acum la-nceput, În vremea dintâi.
N-am mamă, n-am Tată
Şi încă n-am Fiu,
Pământul stă-n Beznă, e gol şi pustiu.
Mă mişc agitat Peste ape,
Nestăvilita Lumină, în sufletul Meu
Cu greu mai Încape.
Dar iată, din Cerul în care
Se nasc melodii Din marele cânt,
O smulg şi-o Arunc cu putere.
Pe-ntinsul şi Asprul pământ.
Prea blândă Lumină, prea crudă Lumină,
Făptură Cerească, din Mine te-am rupt,
Cu mine împreună Vei fi,
în veci de Vecii,
Mereu şi mereu Curgătoare
Din nesecate Izvoare!
Aşteptarea la Barieră
E o barieră
ce spune – ca Orice barieră –
opreşte trecerea
peste lunga şi Sclipitoarea
cale ferată ce Vine de undeva
şi undeva se Opreşte şi fără odihnă
se-ntoarce, Precum inima călătorilor,
la înaripate şi Tandre chemări
răscolite prin Pietrişul prundişurilor
de neprevăzutul Destin.
Tulburătoare Aşteptare la barieră,
trec Fulgerătoare luminile trenurilor
înfruntând nopţi şi zile purtătoare de timp
înfricoşat de Găurile negre flămânde;
trec clipe Albastre fugare,
lanţ de adâncimi şi de piscuri de gheaţă,
barierele stau În calea călătorului nărăvaş,
semnalul orb Amestecă totul
în marele şi Golul nimic.
Stă scurt şi şoptit bariera,
Clipind uneori Dintr-o stea.
Moara părăsită
îmbătrânită Într-un
cot de râu Înverzit de alge,
lacome alge, Înghiţitoare de linişte,
mătasea broaştei Dansând sub
ramuri de sălcii Plângătoare uitate de ani,
mândră cândva, Moara părăsită
stă la sfat cu Umbra morarului surd.
Pe-nserat, le Place să spună duios
taine Înfăşurate-n uitare şi vis
despre povara Sacilor gemând de grăunţe
prefăcute în Pulberea Căii Lactee.
Nişte lilieci
agăţaţi de Grinzile podului întunecat –
ciorchini Înaripaţi, ascunşi
în păienjenişul Albit de făina de odinioară –
îl aşteaptă Somnoroşi pe Alphonse Daudet
să le citească Iar din „Lettres de mon moulin“.
Prin galerii Antice subterane,
câţiva şobolani Înfometaţi şi orbi
târăsc firul Ariadnei fără sfârşit
visând lumina Pierdută etern;
nu mai cred în Poveştile colorate,
poate doar în Istoria caprei lu’ moş Savin,
mâncată de lup De dorul libertăţii
şi în planul Ascuns al emigrării forţate
când umbra Morarului surd,
scuturând Luleaua de cireş,
iese pe înserat În pragul vremii tocite
căutând în zare Carele trase de boi
şi sacii lor Grei prăvălind boabe de aur
în gura Înfometată mereu
a zmeului cu Dinţi de oţel.
Drum cu pulbere
Drum ce începe
cu pasul dintâi Către larg,
drum ce se Termină în alt pas
sau visător în Alt gând,
gândul drumului Scurs
fără zgomot în Mare clepsidră,
sufocat de colb, Beat de soare,
nesfârşitul Drum, destin călător
până în inima Roşie a orizontului
pe care nimeni Nu l-a prins în laţ,
legănat în apus De roze amăgiri
şi ademenitoare Nostalgii.
Drum răscolit
de picioare Desculţe,
nenumărate Picioare înecate
în pulberea Gălbuie irizată
de lumina Sfinţilor călători către rai,
măcinată de Potcoavele cailor,
de oştirea Turmelor înfometate mereu,
de roţile Carelor cântând hodorogit;
încotro, Călătorule, unde
ţi-e dorul rămas Fără semn
prin ierburi Înflorite cândva?
hai înainte! Dar Unde
e-acel înainte Prin pulberea caldă?
Cu pasul voinic, Cu pas ostenit,
cu gândul agăţat De punctele cardinale,
cu visul pus Într-o veche desagă,
oriunde se poate Porni către zări,
spre albastre Zări de credinţă;
înainte, în Oricare grai
cu un singur pas Se porneşte
oriunde Te-aşteaptă lumina din far
ducând spre un Vârf de Carpaţi,
spre coliba Magică din preerie a unchiului Tom,
spre iarba Mojicului din stepa cazahă,
către oriunde Tot înainte se cheamă,
cu pasul, cu Visul, cu gândul,
călătorule, pe Drumuri cu pulbere!