Pastel într-un Orăşel de la frontiera maghiaro-română
Am ajuns în orăşelul acela când Teii în floare
vărsau hohotitoare miresme fără Sfârşit
şi mierlele cântau absolut.
Casele erau îngropate-n verdeaţă,
iar liniştea trecea pe străzi ca O femeie de-o frumuseţe răpitoare
sau ca o armată învingătoare -
oricum, intra în inima mea Hotărâtă să-şi ridice casă acolo.
Am nimerit Într-o altă lume? Există? M-am întrebat.
Dar n-am apucat să-mi răspund,
că trupul fulgerător mi s-a Dizolvat
în melodia îmbătătoare a Mierlelor,
în mireasma tare, de rai, a Teilor.
Iar îngrijorările şi cele câteva Gânduri,
care au rămas netopite,
mi le-a luat apa năvalnică a Liniştii
şi le-a dus departe, până s-au Pierdut.
Nu mi-a părut rău: acolo,
în cânt, în mireasmă şi linişte,
oricum,
greoaie, făptura era de prisos.