Mereu E trimiterea aceasta către noi, a poemelor acestui volum rafinat.
Casele Satului ajung să-şi cerceteze izolarea cu o privire curioasă, împrumutată de la Oameni. Când umbra altei case se extinde în perimetrul oglindit, în sfârşit se Prestabileşte comunicarea între case, nu şi între locatari, care par exilaţi Într-o lume atât de străină, încât nu avem semne insistente despre ea. Este o Trecere prin sat, în genul lui Lucian Blaga, dar în locul scărilor ori al mai Multor aspecte, destul de mari în copilărie, acum, la maturitate, Insignifiante, suntem întâmpinaţi de o singurătate zdrobitoare a uliţei şi a Întregului sat. Poemele pornesc de la revizuirea unui raport: locuinţele sunt Cele care contemplă peisajul prin intermediul marilor geamuri (care sunt un fel De pupile), până când raza oglindită se răsfrânge asupra privirii sau este interferată De atenţia uităturii umane. Cadrul astfel se umanizează, deşi faptul exclude Prezenţa efectivă a omului. În locul protagonistului, se plimbă însuşi Cititorul. Drumul pe care se merge nu e numai al cărţii, dar şi al propriului Trecut.
Textele Sunt însoţite de fotografii sugestive, ca în paradoxism, care mereu aduc în Atenţie titlul cărţii. Furtuna de nisip este de o mobilitate fermă care pentru Moment pune la îndoială perimetrul fix al deşertului, gata să-l scoată de pe Glob. Atunci, în preajma cărăuşilor tăcuţi, a caravanei ducând mătăsuri şi Petrol, se instalează starea de lirism. Vântul, care tulbură zona, îi Coordonează pe oameni, prin curentul exercitat, cu puncte geografice depărtate. Fire nevăzute îşi instalează tensiunea.
Fotografiile Exotice şi textul modern, apropiat de haiku, surprind componente conforme Traiului patriarhal, pe care-l ştim de la Ion Pillat încoace sau din propria Viaţă. La pagina treisprezece, aflăm un orizont spălat de ploaie într-o Pustietate de sat: „În sat/ Pe uliţe/ A mai rămas doar vântul/ Porţi deschise Aşteaptă vagi întoarceri (…)// Şi soarele se abate asupra caselor/ Şi vântul nu Li se mai împotriveşte”. Ca în Mortua est, se târăsc norii, Marcând spaţiul cu umbre. Nisipul din fotografia însoţitoare are urme de paşi. Îmbinarea somnului cu aleea citadină se consemnează prin prezenţa unui element Sonor, claxonul: „Pierdută e dimineaţa/ Pierdute şi clipele/ şi praf este Totul/ Şi somnul devoră/ Realul/ Din care numai claxonul/ Mai sună”.
Fiorul Sfârşitului ca o undă electrică dezechilibrează osatura de mahalale. În ciuda Unei ocluziuni: „Noaptea e străpunsă/ De zgomotul unei uşi/ Ce se închide”, se Produce totuşi o comunicare: „Iar peste câteva clipe/ O fereastră aduce cu sine Lumina”. Fereastra aduce lumina din cer, o lumină raţională; deşi apare pe Fereastră, acolo, în spaţiul destinat, în cameră, raza prinde prevederi din Legi banale, casnice, nemaiputând ieşi decât pe uşă, ca oamenii. Contrastul Dintre deschidere şi încheiere măreşte intervalul de stat al razei în casă. Un Cosmos în cuib. Este o aluzie la Christos, la apariţia lui spectaculară şi Plină de efort, captând în coborârea pe pământ, feţe diverse, de la figurinele Rele şi puternice, situate acum mai bine de două mii de ani, între cer şi Pământul captiv. Plecarea lui Christos la cer s-a produs ca în cazul unui Adam Complet ori al oricărui om fără eroare în viaţă şi-n gândire.
în Lupta acoperişurilor cu propria decojire, câştigă o pasăre neagră, al cărei Popas confirmă supremaţia: „Pe acoperişurile vişinii/ Care îşi apără culoarea/ Stă pasărea neagră”. Este o moarte anunţată a curajului de a mai lupta cu Eroziunea scrisă în legi. Când în propriu-i regn, cineva pierde confruntarea cu Vârsta, succesul stării (asupra elementului pe marginea căruia dispoziţia la conchidere S-a declanşat) îl confirmă mandatarul altei categorii care la rându-i va fi Supus, în domeniul lui, extincţiei, urmând ca faptul să se repete după tipar: Anunţul, exponentul.
Romanticii Se resemnau bâlciului deşertăciunii, simboliştii, între care, la noi, George Bacovia e un exemplu de cartografiere a aparenţelor naturii în degradare, Scriau despre aspectele care se fărâmă, ale zilei. Urmează o pauză, în care în Sfârşit, speriaţi de conflagraţii, poeţii caută să ridice lumea, pe umerii lor…
în Contemporaneitate, apocalipsa mai mult se dezbate în lucrări de ştiinţă, pentru A găsi scuturi la pericolele venite din spaţii, asteroizi şi erupţii solare, Sau eclectice, pentru succes de librărie.
„Veşnicia s-a născut la sat” Scria în anii Nouăsprezece ai secolului trecut, Lucian Blaga. Conform lui Bogdan Mihai Dascălu, epuizarea lucrurilor începe tot de la sat. Veşnicia planetei este Periclitată. Din bâlciul deşertăciunilor, a rămas senzaţia eternităţii pe care Ne tot întrebăm dacă am ratat-o. Nisipuri nu este o carte pesimistă, Însă este plasată, ceea ce-i conferă forţă, pe o singură idee, a pânzei de Nisip care se aşază. Ce este în spatele finalului? „Mântuirea/ Şi paradisul/ Şi El/ Şi el/ NECUPRINSUL”.