Stela Covaci, soţia regretatului, eminentului traducător Aurel Covaci, prietenă la Cataramă cu Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, face parte din acea categorie de Oameni care când îşi pun ceva în minte, nu-i mai opreşti, cum se zice, nici cu Tunul. Degeaba o dai afară pe uşă: intră înapoi pe fereastră. Asta trebuie să Fi fost şi senzaţia membrilor CNSAS când Stela Covaci le-a trecut pragul; Volens-nolens, au trebuit până la urmă s-o primească, în ciuntita lor arhivă, Pe baza atestatului de cercetător obţinut de la instituţia „Avocatului Poporului”. Şi, ca să glumesc puţin, dar numai puţin, ar fi trebuit s-o şi Plătească pentru cum a muncit, la ei, fosta deţinută politică...
Mărturia Acestei munci este, printre altele, şi, cartea Nichita Stănescu – Aurel Covaci. Destinul unei prietenii (1956-1983), apărută (şi dispărută brusc!) la Editura Premier a Casei de cultură „I.L.Caragiale” Din Ploieşti. E un document tulburător nu numai pentru Că dezvăluie, în amănunt, mecanismele prin care Securitatea supraveghea şi în Acelaşi timp manevra lumea literară, ci şi pentru că ne oferă o imagine greu de Uitat, pe aproape trei decenii, a boemei literar-artistice bucureştene. E un Volum construit, aşadar, pe două planuri: prima parte e axată pe evocarea Agapelor din celebra, pe atunci, casă plus curte a familiei Covaci de pe strada Grigore Alexandrescu, pe Unde s-a perindat mare parte din floarea cea vestită a generaţiei şaizeci din Capitală; iar a doua, ca o oglindă deformată, drăcească, pe tabloul construit De Securitate vizavi de ce trăiau, vorbeau, „Comiteau” Scriitorii.
Personajul Central (şi la Stela Covaci şi la... CNSAS) este, desigur, Nichita Stănescu. Uriaşa lui personalitate, în poezie, în viaţă, marchează aproape fiecare pagină A cărţii. Autoarea, cu memoria ei feroce, ne înfăţişează scene inedite din Existenţa poetului, citează, direct de la „Sursă”, vorbele lui memorabile, Construieşte cu migală şi neascunsă duioşie portretul unui artist esteticeşte Veşnic tânăr. Cu atât mai hilară, dacă n-ar fi de-a dreptul ticăloasă, este Imaginea pe care vrea să i-o construiască, lui Nichita, Securitatea. Să ne Înţelegem: autorul celor 11 elegii n-a fost un dizident şi cu atât mai Puţin un opozant, pe faţă, al regimului. Revolta lui împotriva sistemului s-a Consumat, toată, în poezie; poezie care, când a apărut, şi-a fost receptată ca Atare, a trimis la gunoi, pentru eternitate, toată producţiunea lirică „Realist-socialistă” şi partinică a timpului respectiv. Iar Securitatea, ca o Mare uzină „Vie” (cu plan de producţie, cu indici de creştere, ba chiar şi cu Produse la „Export”, şi asta o spun, vai, din proprie experienţă...) a intuit Acest lucru şi a pus în mişcare un întreg aparat în jurul persoanei lui Nichita, nedescoperind, în fond, nimic din ceea ce-ar fi interesat-o. Impresionează În această vastă întreprindere, cum remarca şi N. Manolescu în cronica sa din România Literară, faptul că este ascultat, întregistrat şi notat cel mai mărunt Fapt care are legătură cu poetul, cea mai anodină, banală conversaţie ori Bârfă, absolut fără nici o semnificaţie în registrul sperat de „Organe”. (De Aceea am şi împrumutat pentru acest text titlul faimoasei cărţi a lui Hannah Arendt). De pildă, sunt transcrise fidel suspiciunile colegilor de breaslă Vizavi de o anunţată vizită în Suedia a lui Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Nichita Stănescu („Cum de li se dă drumul?!”), vizită la care ultimul, dintr-un Motiv stupid, n-a mai luat parte, ratându-se astfel, poate, şansa de a fi mai Bine cunoscut în ţara Premiului Nobel.
Aş Vrea să mai observ un lucru: talentul de veritabilă prozatoare al Stelei Covaci. Iată, ca exemplificare, un splendid crochiu al lui Nichita la 24 de Ani: Cu trăsături rasate, cu ochi incredibil de albaştri, cu arcade Proeminente, nasul fin cu nări care fremătau parcă adulmecând ceva dincolo de Obiecte, „Mirosul dinapoia mirosului”, gura senzuală arcuită într-un rictus Sobru, dar sfios, mereu predispus spre bucurie şi răsfăţ, râdea din toată Inima, iubindu-i şi certându-i pe toţi deopotrivă. Subţire şi mlădios, îmbrăcat Modest şi curat, cum a umblat toată viaţa, avea o eleganţă naturală, putându-se Dispensa cu bucurie de orice obiect dacă simţea că i-l râvneşti”.
Cartea Are un singur defect: e intruvabilă. N-o găseşti în nicio librărie. Şi nu poţi Să nu te gândeşti că aici, date fiind atâtea dezvăluiri incomode, s-ar putea să Fie o prelungire mai mult sau mai puţin postumă a mâinii băieţilor cu ochi Albaştri care, vorba cântecului maramureşean, „N-o murit, ci numa’ s-o Hodinit”...