Flacără sacră
Totdeauna am Primit
sentimentul de Dor
pentru patria Mea
cum ţărâna Primeşte
ploaia fecundă
şi, caldă, raza De soare.
Toate icoanele Sufletului
le-am aşezat în Lumina
iubirii care va Arde
şi dincolo de Styx
cu nestinsă Flacără
Acasă
Aerul, pasăre Albastră, pluteşte
peste Iarba-ncolţind în privire,
pe corzi de lut În sânge-mi şopteşte
de-acasă, Nestinsa iubire.
Ard macii cu Flăcări înalte
pe ceruri adânc Oglindite în ape,
sub lacăt de Tăcere, departe,
lumina unei Lacrimi doare strivită sub pleoape.
La Mănăstirea Dealu
Capul lui Mihai Viteazul
scrutează cu Ochi de jar
dintr-o criptă De la Dealu
către Alba, în Ardeal
Gândul-vultur i Se-avântă
peste ţară, Peste noi
şi arată calea Sfântă
dincolo de vânt şi ploi.
în orbite de Fântână,
chipu-i brav se Oglindeşte,
trup şi cer se Împreună
peste carpatine Creste.
Salvaţi sufletul Meu
Sufletul Meu,sticlă goală, pluteşte
purtând un mesaj Aruncat pe valuri de mare,
speranţa că va Fi la un capăt de lume
citit dintr-o Pură-ntâmplare.
O, Doamne,
atâtea lucruri Aş fi putut face
dacă n-aş fi Fost părăsit
şi uitat în Pustiu
de scoici şi de Alge.
Ce frumos ar fi Fost să fiu marinar
pe corăbii ce Trec depărtat
cu semeţe Catarge!
Sper numai atât,
cineva să Citească
un înscris Aruncat la-ntâmplare în mare,
să anunţe lumii Întregi
strigătul meu Disperat de salvare,
să convingă-n Sfârşit
că se poate Porni
imposibila mea Căutare.
Răcirea planetei
Sub pielea Scorojită a cerului,
prin găurile Stelelor
bate un vânt Rece asupra pământului
trupului meu.
Şerpii beznei au Urcat pe coloanele văzduhului
şi ameninţă să Înghită luna,
zorii alungă Reptilele reci
şi luminează Câmpia
golită de pâine,
oraşele peste Care se prăbuşesc
aripile fumegând Ale poeţilor
rănite de „Ancorarea” În realitate.
Planeta e din ce În ce mai rece,
treptat, Pământul trupului meu îngheaţă.
Firul de iarbă
Strivit a fost De roţi şi de şenile
şi ars de Duşmani, pârjolit de-ai săi
dar, firul Creşte-nalt, cum viersu-n file,
tânăr trecând Prin anii strânşi în clăi.
Mari forţe din Adâncuri îl nutresc,
o mână-l Ocroteşte din înalt
să spargă Piatra-n mersul său firesc,
de nimeni şi Nimic înfricoşat.
Puternic e şi Totodată blând
mângâie tălpile Copilăriei
învolburând în Inimă şi-n gând
vigoarea-ntreagă A geologiei.
Firav şi palid Ne e firul vieţii
dar, el din Lutul vetrei se-ntăreşte.
Prin iarba ţării-n verde trec nămeţii
ce vremuiesc la Porţi împărăteşte.
îmbărbătează Cugetul meu
Se stinge inima Mea, puterea trupului meu…
tocit e vârful Ascuţit al săgeţilor gândului,
m-ai învins Cărunteţe,
precum lui Ulisse, întors în Ithaca,
muiatu-s-a tăria Glasului meu
şi sprinteneala Pasului
mai mult ca Uleiul măslinului.
Ştiu, înalt Împărate al slavei,
omu-i ca iarba şi zilele lui scuturate-s
ca florile Câmpului
totuşi, Îmbărbătează cugetul meu,
căci fărădelegea Nu am ascuns-o
ca Tu să ierţi Nelegiuirea păcatului meu.
Lăuda-te-voi, Doamne,
că aproape eşti De cei umiliţi
şi cu duhul Smeriţi,
soarele meu Eşti,
Lumina Lumii de Tot binefăcătoare.
Primeşte-mă în Mare împărăţia Ta
căci am stat în Legea credinţei,
pom răsădit
lângă izvoarele Apelor,
sporindu-şi Rodul mereu.
Rodirea şi Lucrul meu
întru slava-Ţi Nemăsurată sunt
şi năzuinţa mea, Spre Gloria
cerurilor celor mai înalte.