ADMIRAŢIE

Mă Surpă imaginea

de Ou

săpată În genunchiul de femeie

când Netezit de Soare

ne-ncălzeşte

privirea De vise

ca Parfumul de orhidee.

 

Mai Întotdeauna

ne Rănim arcuirea gândului

în Situaţii similare

căutând Pe Columb mai departe.

 

Barca Ochiului meu

numaidecât O acostez la mal

un Straniu Anteu

porneşte În larg de Soare

în Aerul rarefiat de întrebare.

 

O, Ce rătăciri pe mare

se Găsesc

în Genunchiul de fecioare!

Aici Lumina datoriei

nicicând, Bărbaţi, nu moare!

 

AI FUGIT

la Salcia cu umerii de reptilă

ai Zăbovit

cu Ochii scufundaţi în ger

piereau Lumini pe apa dusă

şi Gândurile-ţi băteau jungher

ai Dispărut

cu Linia de măsurat o noapte

orbit Fiind de atâta fugă

o, Ceas verde adăpostit

la Ora de oprire

te-ai Nevăzut

ca Un trădat

smolit De atâta adâncime

m-am Scuturat

de Curbe şi de ochi

m-am Refăcut, iubire moale

sub Pânza apei de ulei

în Cerul ei bolnavă

de Vârfurile îndrăzneţe

atinse-n Sâmburi

de Otravă.

 

De Ce ai fugit?

 

AM ÎNFIAT O STEA

Mi S-a întâmplat tot gândind

Să Înfiez o planetă de aiurea

Am Pipăit-o, am strigat-o

Şi Am văzut că-i surâdea numele

De Păsări sălbatice

Am Apropiat-o fericit

Zărind-o Bine; îi plăcea

Mângâierea Cu trei degete

Adică În cruce de închinat

Era şi plină de lumină

De Parcă sta a zămisli.

Am Coborât-o mai aproape

Să-i Văd centrul de foc.

M-a Privit şi-a plâns pe o coadă

De Lumină-n cădere.

I-am Spus floare de cer

A-ncuviinţat, Depărtându-se.

 

Ora Ei de copilărie se-ncheiase.

 

BNTUIŢI DE PREISTORIE

Copiii Descântă ploii

prin Păpuşi de pământ

e Semnul magic de întoarcere

spre Vârsta de întuneric

când şi iubirea

era Oarbă.

Când Oamenii se priveau fix

fără Zor

dar şi fără spor

ca Din spatele unui nor.

 

Priviţi-i Pe copiii aceţtia

Din Răscrucile de sat

Şi Nu-i tulburaţi

Ei Caută centru-ntrebării

De Unde creşte pământul

Pentru Roadele noastre

Dacă Nu este ploaie!

 

Cum Ajunge apa lacurilor

Să Ne hrănească pe toţi

Dacă Noi n-avem rădăcini

Peste Tot pământul?

 

Vara Să-i ducem pe aceşti copii

Numai La mare

Ca Să-şi domolească întrebările

Fiindcă Numai în faţa preistoriei

îşi Găsesc răspunsuri

Pe Măsura gloriei

Din Cântecul vârstei lor.

 

BOALĂ

La ţărm de ochi

aud Cum crapă luna,

miez De culoare

în Unghi de diamant.

Rămâne Doar inima

stăpâna

în Creieru-mi albit

să Strige laude întruna

clipei Muiate

în Raza de copil

pierdută-n Mine,

cearcăn Albastru de potir.

 

CĂLUŞUL

Nu ştiu cine a furat

jocul Din pământ

şi L-a făcut Hefaistos de aur

în El moare luceafărul bărbatului

şi-i Deşteaptă sângele lunii

ca Într-o pânză de Goya

Iubim Alăutele

ca Pe plutele

care Ne trec

clipa, Dincolo de înec.

Uităm De noi

şi Hipnoza jocului

calcă Vârstele

şi Timpul

Rămâne Doar zidul culorii

pe Care-l dărâmăm

în Faptul serii.

Vătafu şi mutu

Sunt Tot ‘ avutu.

 

Căluţ, Căluţ –

îndrăcit ghiduţ.