ADMIRAŢIE
Mă Surpă imaginea
de Ou
săpată În genunchiul de femeie
când Netezit de Soare
ne-ncălzeşte
privirea De vise
ca Parfumul de orhidee.
Mai Întotdeauna
ne Rănim arcuirea gândului
în Situaţii similare
căutând Pe Columb mai departe.
Barca Ochiului meu
numaidecât O acostez la mal
un Straniu Anteu
porneşte În larg de Soare
în Aerul rarefiat de întrebare.
O, Ce rătăciri pe mare
se Găsesc
în Genunchiul de fecioare!
Aici Lumina datoriei
nicicând, Bărbaţi, nu moare!
AI FUGIT
la Salcia cu umerii de reptilă
ai Zăbovit
cu Ochii scufundaţi în ger
piereau Lumini pe apa dusă
şi Gândurile-ţi băteau jungher
ai Dispărut
cu Linia de măsurat o noapte
orbit Fiind de atâta fugă
o, Ceas verde adăpostit
la Ora de oprire
te-ai Nevăzut
ca Un trădat
smolit De atâta adâncime
m-am Scuturat
de Curbe şi de ochi
m-am Refăcut, iubire moale
sub Pânza apei de ulei
în Cerul ei bolnavă
de Vârfurile îndrăzneţe
atinse-n Sâmburi
de Otravă.
De Ce ai fugit?
AM ÎNFIAT O STEA
Mi S-a întâmplat tot gândind
Să Înfiez o planetă de aiurea
Am Pipăit-o, am strigat-o
Şi Am văzut că-i surâdea numele
De Păsări sălbatice
Am Apropiat-o fericit
Zărind-o Bine; îi plăcea
Mângâierea Cu trei degete
Adică În cruce de închinat
Era şi plină de lumină
De Parcă sta a zămisli.
Am Coborât-o mai aproape
Să-i Văd centrul de foc.
M-a Privit şi-a plâns pe o coadă
De Lumină-n cădere.
I-am Spus floare de cer
A-ncuviinţat, Depărtându-se.
Ora Ei de copilărie se-ncheiase.
BNTUIŢI DE PREISTORIE
Copiii Descântă ploii
prin Păpuşi de pământ
e Semnul magic de întoarcere
spre Vârsta de întuneric
când şi iubirea
era Oarbă.
Când Oamenii se priveau fix
fără Zor
dar şi fără spor
ca Din spatele unui nor.
Priviţi-i Pe copiii aceţtia
Din Răscrucile de sat
Şi Nu-i tulburaţi
Ei Caută centru-ntrebării
De Unde creşte pământul
Pentru Roadele noastre
Dacă Nu este ploaie!
Cum Ajunge apa lacurilor
Să Ne hrănească pe toţi
Dacă Noi n-avem rădăcini
Peste Tot pământul?
Vara Să-i ducem pe aceşti copii
Numai La mare
Ca Să-şi domolească întrebările
Fiindcă Numai în faţa preistoriei
îşi Găsesc răspunsuri
Pe Măsura gloriei
Din Cântecul vârstei lor.
BOALĂ
La ţărm de ochi
aud Cum crapă luna,
miez De culoare
în Unghi de diamant.
Rămâne Doar inima
stăpâna
în Creieru-mi albit
să Strige laude întruna
clipei Muiate
în Raza de copil
pierdută-n Mine,
cearcăn Albastru de potir.
CĂLUŞUL
Nu ştiu cine a furat
jocul Din pământ
şi L-a făcut Hefaistos de aur
în El moare luceafărul bărbatului
şi-i Deşteaptă sângele lunii
ca Într-o pânză de Goya
Iubim Alăutele
ca Pe plutele
care Ne trec
clipa, Dincolo de înec.
Uităm De noi
şi Hipnoza jocului
calcă Vârstele
şi Timpul
Rămâne Doar zidul culorii
pe Care-l dărâmăm
în Faptul serii.
Vătafu şi mutu
Sunt Tot ‘ avutu.
Căluţ, Căluţ –
îndrăcit ghiduţ.