PLOAIA
Atunci a venit Ploaia, şi el, care eram eu
avea picioarele
(într-un fel le Părăsise demult deşi le mai folosea
destul de vioi Ca pe un portgabaj
în care Îngrămădeşti lucrurile de vacanţă)
îndesate în Răni.
Şi ploaia cădea Peste aceste amintiri de picioare
şi-i făcea bine Ca uleiul de rapiţă
gâtului Spânzurătorii.
Şi între el şi Aer rămânea un loc liber, de-o palmă,
şi unde se învecina El cu aerul, unde se termina el
şi începea aerul Era o gaură care-l învelea,
un loc verde am Spune.
Un loc al Verdelui trist
unde dulcele se Sinucidea încă din aguridă.
Şi când mergea, Locul ăsta din jurul lui
împingea cerul Încolo-şi-ncolo pe câţiva
metri lumină.
Noi stam cu Mâinile-n ploaie şi cu el însuşi,
din urechi îi Ieşeau năduşeli de ambrozie,
se simţea bine.
Dar cel mai bine Pe ploaie se simţea ploaia
care umplea Golul dintre el şi aer, clămpănea
ca un picior gol Într-o cizmă de cauciuc.
Şi ploaia şiroia Pe capul lui mare de minotaur,
se despica-n Râuri fără de nume, fără istorii,
deci cu moarte Pe ele.
Şi ochi-i Deveneau nişte lacuri în care nimeni nu s-a Scăldat
şi nici peşti N-au haiducit şi n-au luat drumul codrilor De din ape.
O aripă din Zâmbetul lui fâlfâia-n stânga, cealaltă mai Sus,
şi cu tăria lui De munte ponosit a strigat tot cel purta Strigătul
lui care eram eu Când era el:
- Adameeeee! Unde eşti? Ieşi afară...!
NOE
Când a văzut Puhoiul
Noe a început să Se apere,
cărămizile şi Pietrele,
nişte cuvinte
care erau plante şi animale,
au început să se în
Noiască.
Şi Noe a pus Cuvântul elefant pe Arcă,
cuvântul girafă,
cal,
de,
ca pe cal,
cum le-o fi avut şi bietul om la-ndemână
(apa continua să Intre printre cuvinte cu graţia
coborârii Trupului în pământ).
Noe s-a pus pe Sine şi pe familia lui
la coada Cuvintelor.
Asta l-a cam Întristat pe Dumnezeu
care nu avea Familie,
şi nimic nu Poate fi mai trist decât un Dumnezeu
fără familie!
Totuşi, i-a zis Domnul lui Noe,
pentru că ai pus Înaintea ta dobitoacele şi
nu pe tine
am să refac Legământul.
Şi Domnul a Rescris scenariul
aşa cum îl ştim.
UMBRELA PLINĂ DE PĂSĂRI
De fapt aveam o Acută lipsă de aripă
şi umerii Supurau un soare mai mic,
penelul creştea Unde trebuie
dar pe inversul Penelor, cu gând de coborâş.
Nouă nu ni se da Niciun soare pe trup,
un singur măr şi Foarte multe Eve.
Ochii din ochi De tigru, păsările
de bune ruginite Dimineţi, aveau.
Ispitele se Dădeau la pescari,
carnea de pe Noi, vegetariană convinsă
ne ochea.
Aveam un măr, Forma lui de helios nu mai contează,
numele ei după Căsătorie Eva Adam,
după divorţ, Doamna Şarpe.
Doamna venea cu Ea însăşi plină de viespiile
în care domneau Reflexele diamantine ale pisicilor.
Păsările credeau Că ne înlocuiesc, ne
foloseau cnp-ul
ca pe ele Însele, de păsări.
Purtau numele Noastre, cămăşi
în care visau la Măr şi la Eva.
Lumini crescând Seminţele uitării
găteau pedala Zorilor să plece.
Noi locuiam ce Locuim noi,
colegi de cameră Cu lacrima, ne retrăgeam în pisici
după fiecare Victorie.
Spălam vasele, Ne îmblânzeam pe noi înşine,
curăţam aripile Noastre care nu ne-au crescut
sub spicele Mâncate de vrăbii.
PRNZUL
Adam mânca mere,
Eva mânca mere.
Pe marginea Paradisului mâncau mere
scuipând Seminţele într-un adânc
în care nu se Vedea
decât chipul lor Părăsindu-i pe ei.
Erau mere roşii, Chiar şarpele altoise mărul.
Eva era Descumpănită
că viţa de vie Îi devenea tot mai mică.
Simţea în ea o Altă viaţă mai în adânc
decât viaţa ei.
Adam plângea cu Lacrimi
din seminţe de Mere.
Domnul îi Trimitea vis
cu nesfârşite Mere. Se răzbuna.
Adam era trist
ca o valiză Lăsată la vatră.
Şi Adam era Trist
ca o ţesală de Cal
fără cal.
ERAI UN IAD FĂRĂ DRACI
Când a venit trecutul şi ne uitam la el ca Noe
la corabie
am râs strâmb cu Tot ce-aveam, cu viaţă, cu trup,
sângele nostru Curgea prin calorifere,
încălzea casele,
în praf călca Piciorul cu neruşinare, soldatul căzând în el
ridica ţărâna Până la stele, se făcea noapte
cale de o sută De mii de suliţi.
Câinele, care se Iscălea cu numele meu,
cu nevoia lui de A fi câine
ne urma Neprielnic ca sughiţul după strănut.
Ce să vopsim Când totul,
copaci, Regăsiri,
totul era fără Culoare?
Uite, i-au zis Într-o zi,
dacă păsările Astea ar intra în ochii tăi,
(strigau Plămânii în fântânile scobite în cer,
suplinitoare a Unui cântec niciodată cântat),
tu ai fi ca un Iad fără draci,
noi am fi dracii Fără de iad.
Ne-am cupla!