în preajma anului 1880, când Vasile Conta își publică lucrările de filosofie pură,1 în lumea românească filosofia era prezentă în diverse forme și servind diverse interese, mai puțin unele legate de definirea și prezentarea de sine. Ca filosofie, filosofia nu era prezentă pe nicăieri, în schimb, ea putea fi găsită - pe alocuri chiar din abundență! - în scrierile literare, în jurnale și chiar istorii2 . În aceeași manieră, filosofia putea fi de găsit în Weltanschauung-urile individuale ale oamenilor politici ai timpului, în administrația eclesiastică românească sau în concepțiile și viziunile sociale ale vremii. Ca filosofie însă, filosofia nu era de găsit. Diferitele traduceri - puține la număr! - nu erau făcute să înlocuiască filosofia, iar compilațiile, departe de a înlocui lucrul, erau făcute să-i întârzie - prin logica oricărei compilații! - până și apariția.
Apariția unor lucrări de filosofie în care filosofia nu mai servea nici unui interes în afara propriei sale rațiuni avea, de partea sa, toate avantajele și dezavantajele noului. Pe de o parte, avea meritul deschiderii unui drum și a recomandării unei discipline în care Europa se exersase, în epoca modernă cel puțin, de peste o jumătate de mileniu, iar pe de altă parte, de a trezi suspiciuni și neîncredere în oportunitatea și adecvarea gestului3 .
Apariția unor lucrări de filosofie pură, a unor lucrări sistematice extrem de ambițioase în care filosofia să se regăsească, riguros expusă, în compartimentele ei de ontologie, metafizică, teorie a cunoașterii, adică conform diviziunii generale a filosofiei așa cum era percepută ea la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe urmele și în prelungirea unui concept german al filosofiei clasice, era ușor echivalată cu implantarea pe teren românesc a formelor culturale occidentale.
Până la un punct, întreaga creație filosofică a lui Vasile Conta servește la ilustrarea manierei în care, în istoria românească și-au făcut loc formele culturii occidentale. Mai mult decât atât, cazul Vasile Conta poate servi demonstrației maioresciene de lipsă de eficacitate a introducerii formelor în absența fondului. Pe de altă parte, filosofia lui Vasile Conta dovedește în egală măsură și eficacitatea și lipsa de eficacitate a formelor în absența fondului.
Este însă filosofia lui Conta o ilustrare a manierei în care introducerea formelor, în absența fondului, o operație gratuită care nu duce la nimic?
în tot cazul, lumea românească a vremii experimenta din plin procesul. Maiorescu, cel care îi denunța lipsa de eficacitate, îl expunea negativ. "În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr,."4 . Alții, fără aplombul lui Maiorescu, și fără întreaga tevatură ideologică, îl implementau. Politicienii români, majoritatea elitei liberale, pe dos decât Maiorescu, erau încredințați de eficacitatea prezenței formelor în ciuda absenței fondului.
Pentru cazul lui Conta însă, discuția în termenii formelor fără fond era fondată, în ciuda lipsei unei tranșări. Conta nu introduce filosofia în lumea și cultura românească - unde filosofia era prezentă așa cum era, în diferitele ei forme, fie și prea puțin improprii - el introduce un fel de a fi propriu al filosofiei, unul care nu mai fusese practicat niciodată înainte (dacă nu se ia în considerație cazul lui Dimitrie Cantemir, prea îndepărtat în timp și lipsit de urmări pentru cultura generală). Or, tocmai această manieră de a practica filosofia ilustrează apariția unei forme care nu-și avea în cultura românească terenul pregătit. 5
Din alt punct de vedere însă, cerința lui Maiorescu din în contra direcției de azi în cultura română, de a nu se falsifica istoria de dragul unor poziții istorice ideologizate, intra într-o puternică contradicție cu sine. Pentru că, dacă formele culturii occidentale sunt și cele în care adevărul este cel mai bine reprezentat, atunci excluderea sau amânarea pentru un timp nedeterminat ține de o amânare a adevărului însuși. Atitudinea față de forme este atitudine față de adevăr.
Introducerea filosofiei sistematice în cultura română, cultivarea filosofiei pentru filosofia însăși, nu mai este doar o simplă introducere a formei occidentale a filosofiei. Implementarea filosofiei sistematice în cultura română este implementarea adevărului însuși.
Gestul lui Vasile Conta de a practica filosofia în altă manieră decât se practica ea în cultura noastră servește și ca piesă în dosarul anti-maiorescian al formelor fără fond.
Evident, Vasile Conta și-a scris opera în afara oricărei intenții de participare la o polemică de acest fel. Valoarea ei însă, judecată istoric, prin implicarea în rațiunile istorice ale timpului adică, este mai mult decât valoarea ei intrinsecă.
Filosofia lui Conta era făcută să predispună la o ilustrare a ideii de formă nesusținută de fond - de fondul românesc! - nu doar la acest nivel al prezenței formei ca atare, ci și la nivel de conținut. Filosofemele care puteau fi găsite la poeți, scriitori, oameni politici, clerici sau structuri sociale erau departe de a putea fi înscrise în genul de filosofie practicat de Conta: filosofia materialistă. Însăși ideea de diviziune a filosofiei era absentă în practica diferitelor filosofeme.
Prin urmare, Conta avea să surprindă cultura noastră atât din punctul de vedere al formei (filosofia sistematică), cât și din punctul de vedere al conținutului (materialismul).
Dacă forma filosofiei practicate de Conta (sistemul) poate fi echivalată cu adevărul însuși, conținutul acestei filosofii este de altă natură, iar judecata lui se cere altfel făcută.
Dacă lumea românească nu era pregătită să primească, în logica formelor fără fond, adică filosofia în forma ei sistematică, cu atât mai puțin era pregătită să o primească în conținutul ei materialist. 6
De altfel, Conta nu și-a scris opera, neapărat, în vedera publicului românesc. Fiecare dintre cărțile sale, antume și postume, apar și în limba franceză, la Bruxelles și Paris.
Dacă, într-adevăr, publicul vizat de Conta era publicul cultivat din spațiul francofon, este de precizat că, în esență, calitatea solicitată acestui public era inițierea în ideile discutate, familiaritatea cu ele.
în preajma anului 1880, pentru publicul filosofic occidental, curentul filosofiei materialiste era în vogă. Mai mult, degradarea lui din cauza propensiunilor ideologice și a vulgarizării științei - favorizate tot de el! - îl făcuseră un fel de monedă curentă. Alimentarea cu el, la nivelul materialismului vulgar, era ceva uzual. Corifeii lui, îndelung citați de Conta, îl susțineau, deopotrivă prin vulgarizare și rigoare: Spencer, Haeckel, BȘ±chner etc. Cultivarea materialismului se făcea pe două canale: de jos, dinspre materialismul vulgarizat, și de sus, dinspre teoreticienii lui mai mult sau mai puțin riguroși.
Conta a frecventat ambele canale de difuzare a materialismului în așa măsură încât aparența ei este de felul unei curele de transmisie între cele două, cu segmente importante de ilustrări ale materialismului vulgarizat, cât și ale materialismului elaborat.
Pe linia înscrierii, la materalismul epocii, filosofia lui Conta nu a făcut un salt în originalitate care să edifice în vreun fel materalismul curent. Dimpotrivă, el se topește în curentele vremii fără să le modifice. În contul lui nu poate fi trecută nici o înnoire a materialismului, o schimbare a cursului sau deviere eretică. Nu a fost un eretic și nici filosofia lui nu a fost o erezie în materialism. A participat la gândirea vremii cu mai multă seriozitate decât au făcut-o alții, de modificat, însă, nu a modificat-o. De aceea o discutare a lui în cadrele filosofiei sale, expuse mai mult sau mai puțin pe larg, nu are alte rațiuni decât rațiunile didactice. Înscrierea lui în istoria curentului sau, mai mult, în istoria filosofiei, nu poate fi făcută în afara solicitării diferențierii și înnoirii.
în Teoria fatalismului, de exemplu, prezintă o teorie a cunoașterii și o ontologie, ambele ușor de dizolvat în expunerile de manual ale vremii. În încercări de metafizică prezintă o istorie a metafizicii în perspectiva derivării sale din religie și experiență, la fel de ușor de găsit în manualele de popularizare a materialismului. La fel în celelalte lucrări. Nu în această manieră este de descoperit personalitatea lui Conta și nici valoarea filosofiei sale pentru filosofia românească.
Accentul pus pe anumiți termeni, transformarea anumitor concepte în subiecte ale tratatelor sale metafizice, îl arată cu suficientă intuire a viitorului și abia consultarea sau, cel puțin, descoperirea lor, poate furniza o cale de acces la acest caz.
în acest sens, se poate spune că a avut mai multă valoare pentru viitor decât pentru prezent, că originalitatea sa este o notă confirmată mai mult prin viitor decât prin prezent.
*
Pentru cea dintâi lucrare a lui Conta, Teoria fatalismului, termenul cheie, extrem de problematic și, în tot cazul, preluat diferențiat de posteritate, fatalismul, se supune unui sens precizat de pe prima pagină. "Eu mă voi sili prin această scriere a dovedi că toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale, sunt regulate după legi fixe și naturale; că, prin urmare, nu există nimic din tot aceeace s-a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască, nici din aceeace s-a numit întâmplare; și că în lume nu există decât materie care se mișcă și se metamorfozează până la infinit în spațiu și în timp, ascultând în toate mișcările și metamorfozele sale legi fatale"7 .
Totuși, în ciuda tentei, fatalismul lui Conta nu este fatalismul islamic, de exemplu, rămânând să fie înțeles ca un determinism științific, și în această cheie urmând a fi înțeles. Nu este vorba despre un fatalism care să vizeze individualul, ceva în felul destinului în care soarta îi pregătește omului viitorul iar natura să fie exclusă de la legiferările sale. Fatalismul lui Conta este un sinonim pentru determinism, chiar dacă pentru un determinism rigid în care individului nu-i prea rămâne mare lucru de făcut în ceea ce-l privește, pentru că nici măcar voința sa nu este liberă și nu scapă de legiferarea universală a fatalului. Avem de-a face, în ciuda exceselor, cu un fatalism/determinism prelucrat la școala gândirii occidentale pozitiviste pe filiera Auguste Comte.
Slăbiciunile fatalismului lui Conta sunt însă și slăbiciuni ale oricărui fatalism în genere. Nici un fatalism nu este făcut să fie credibil. Cu excepția unuia singur, fatalismul teist: Dumnezeu este cel care, din eternitate, hotărăște evenimentele și schimbările. Nimic nu poate fi schimbat, nici o modificare nu este posibilă în afara voinței lui Dumnezeu. Este punctul de vedere structural al Bibliei, Evangheliilor, al islamismului, protestantismului, creștinismului în ansamblu, al lui Leibniz etc.
Cu Teoria ondulațiunii universale Conta a vrut să fie, mai degrabă, original, inventator, nu descoperitor. Se prezintă aici o versiune a teoriilor ciclice impusă de Giannbatista Vico și reluate în secolul XX pe spații conceptuale ample de gânditori precum Spengler, Toynbee, Blaga, Eliade etc.
Conceptul undei este, în tot cazul, un concept peste a cărui posteritate nu se poate trece. Cariera sa în secolul XX este dintre cele mai semnificative cultural, atât filosofic, cât și științific. În filosofia românească, se va regăsi la Constantin Noica, în știință, el va fi operant la Niels Bohr, Werner Heisenberg, Louis de Broglie, Erwin Schrodinger etc.
în diverse interpretări, conceptul undei a servit ca operator de vârf în disputa cu viziunea clasică galileo-newtoniană asupra lumii, adică a fizicii de dinainte de apariția mecanicii cuantice.
Unda avea să intervină apoi în mod crucial în constructele paradoxale ale fizicii post-newtoniene: în principiul indeterminării (Heisenberg), principiul complementarității (Bohr) etc. În noile principii, legitățile determinismului clasic își pierd valabilitatea și cad în uitare. Odată cu ele, determinismul laplacean, mecanicismul, ideile înrădăcinate de secole și milenii. Totodată, prin noile principii, favorizate de conceptul undei, limitele cunoașterii se deplasează, iar viziunea despre lume devine alta, adaptată noilor concepte și principii.
Chiar conceptul de societate devine greu credibil în afara noilor schimbări în paradigma științifică. În cheie post-modernă, unda este prezentă în noile grile de interpretare a socialului prin indeterminare, contingență, complementaritate, fractali, haos, libertate etc. Postmodernitatea socială este construită, printre altele, și pe conceptul de undă al mecanicii cuantice, opus celui de corpuscul.
*
Reprezintă Conta o marcă funerară bine fixată sau, până la urmă, el s-a fixat într-o posteritate care l-a preluat ingrat ignorându-i numirea?
Nici o posteritate posibilă a filosofiei românești nu-l poate exclude. Va fi, și mai departe, cu siguranță, beneficiar al unei pietre funerare solide pe care se va consemna, conform expresiei latine: cei muți vorbesc, iar cei morți trăiesc. Ceea ce, cu la fel de multă siguranță, nu se va consemna pentru oricine.
Altfel, filosofia sa reprezintă ilustrarea pentru eternitatea abstractă și impersonală pe care a teoretizat-o pe seama materiei și a forțelor sale fatale de-a lungul scurtei sale vieți.
Pentru filosofie, viața oricărui materialist și a oricărei idei materialiste este scurtă. Actualitatea lor este mereu de ordinul clipei sau al trecutului continuu.
Nu poate fi trecută, în contul posterității lui Conta, posteritatea comunistă. Chiar dacă legitimată teoretic și filosofic prin materialism, posteritatea comunistă românească nu reprezintă o autentică posteritate. Pe de altă parte însă, volens-nolens, orice posteritate, fie și nelegitimă, devine legitimă prin starea de fapt.
*
Prin forma filosofiei lui Conta, prin conținutul ei, prin fervoarea de a duce la capăt un program atât de puțin tipic culturii noastre, noi am fost, oricât de puțin dispuși să admitem am fi, mai sincroni cu Occidentul decât prin mulți alți filosofi români.
Prin chiar gândirea sa politică, prin ideologia la care a aderat, prin liberalismul său, Conta a fost un român integrat în valorile europene când reacția la ele abia de a avea vreun fundament, altul decât cel bazat pe asimilare și înțelegere.
*
Originea materialismului lui Conta nu trebuie însă căutată nici în lumea românească, nici măcar în cultura occidentală a timpului.
Orice materialism, și am în vedere aici materialismul modern, derivă din asumarea unei poziții originare, de tip dual, prezentă în cultura occidentală modernă încă de la începuturile acesteia: suflet-corp, idee-realitate, ființă-neant, Dumnezeu-natură. Spinoza este cel dintâi care a tranșat problema în forma Deus sive natura cu preferința știută pentru natură.
Optând în fața acestui dualism pentru excluderea unuia dintre termeni, rămânem în prezența celuilalt. Din perspectiva termenului rămas vom legifera totul, inclusiv teritorii care până acum aparțineau celuilat termen. Din persepectiva naturii, vom legifera natura, istoria, omul și chiar Creația, pe Dumnezeu însuși care va fi tot una cu natura.
Odată cu excluderea lui Dumnezeu de către lumea modernă, apare un Weltanschauung în care natura devine miza. Prin natură, mai departe, se descifrează totul, inlcusiv natura. Natura are să devină, redusă la elementarul ei, materie, iar corolarul filosofic al naturii și materiei va fi gândirea de tip materialist.
Conta se înscrie în moștenirea lui Spinoza - o aderare la excluderea unui termen din dualism și a ieșirii din dualism. Pe această linie se va merge încât gândirea contemporană nici măcar nu va mai menține dualismul originar optând să trăiască în lumea rezultată cu mult înainte de sine, din tranșarea problemei și a preferinței univoce pentru o lume construită în jurul unui singur termen: natura.
Gândirea contemporană se oprește la natură ca la simpla prezență, adică la manifestarea de primă instanță, ferindu-se de riscul oricărei interpretări care ar putea-o duce din nou în fața dualismului originar. Gândirea contemporană preferă lumea ca atare, fără nici o circumscriere în orizontul unei metafizici dualiste care să-i furnizeze sisteme de siguranță ascunse după cuvinte de tipul materie-spirit.
1 Pentru început, Conta și-a publicat Teoria fatalismului, de-a lungul anului 1875- 1876, în revista Convorbiri literare. în aceeași revistă apare Teoria ondulațiunii universale, de-a lungul anului 1876 - 1877. Tot în Convorbiri literare apare, în 1877, Originea speciilor. în 1879, în aceeași revistă, apare încercări de metafizică și, în fine, postum, apar Bazele metafizicii și întâile principii care alcătuiesc lumea.
2 în poezia lui Eminescu, jurnalul lui Maiorescu etc.
3 Printre scepticii care credeau că ceasul filosofiei românești nu a bătut se număra Titu Maiorescu. În pregătirea acestui ceas însă,Titu Maiorescu ținea prelegeri de filosofie la universitate, divizând filosofia, conform programei germane a timpului, în logică, filosofie, istoria filosofiei, ș.a.m.d.
4 Titu Maiorescu, Din "Critice", Editura Tineretului, 1967, p. 119.
5 Chiar editorul cel mai important al operei lui Conta, Nicolae Petrescu, în prefață la ediția din 1922, se exprimă similar: "gândire inadecvat exprimată" , în Vasile Conta, Opere filosofice, Editura Cartea Românească, 1922, p. 11.
6 Marin Șžtefănescu, în Filosofia românească, sub semnul unei nuanțe, așează filosofia lui Conta "Departe de fondul filosofiei românești", iar "printre aceia care au venit după Vasile Conta, numai câțiva au mers în direcția sa", Marin Șžtefănescu, Filosofia românească, Institutul de Arte Grafice "Răsăritul", 1922, p.179.
7 Vasile Conta, Opere filosofice, ed. Nicolae Petrescu, p.35.