Căderea de-a fi
Nu mai ştiu dacă am fost
vreodată fericit;
am uitat...
Am uitat şi nefericirea.
Nu mai ştiu cum trebuie să simţi,
să gândeşti, să suferi.
Poate... Am murit ieri
când eram tânăr
şi mă dureau durerile lumii.
Sau astăzi în zori
când mi-am văzut sufletul...
Acum,
când stau cu întunericul meu
în genunchi şi mă rog,
nici o lumină nu mai pâlpâie
undeva,
nu mai îmi sunt eu mie de folos,
nu mai ştiu nici măcar
cum trebuie să sper;
am uitat...
Părinţii
Părinţii stau la lumina fiului
şi citesc o carte adâncă,
îndepărtată.
Din când în când mai aruncă
privirea pe afară
prin viitor şi zâmbesc.
Apoi intră în ei
până nu se mai văd...
E bine aici
Mă-ntorc în ocrotitoarea mea singurătate
de fiecare dată ca pentru ultima oară.
E bine aici.
Lumea nu poate să urce
şi suferinţa e numai din mine.
Oricum, mai mult decât pot să trăiesc.
Poate ar trebui să mă bucur,
poate ar trebui să fiu fericit,
fericirea fiind meritul celor ce suferă,
al celor ce se jertfesc pentru ceva.
Dar eu nu mai sunt legat de nimic,
parcă n-aş fi om cu păcate,
trăiesc din inerţie şi ştiu
tot ce va fi în curând,
în curând...