Să pleci fără o ţintă
convoaie de furnici, Unele după altele, unele
se duc, altele Se întorc,
traversând Drumul de ţară: roţile căruţelor nu le întrerup
circuitul, saltă Peste ele, poate
va da Dumnezeu şi va ploua azi! Ce spui? Îi
întinde două Mere pădureţe: astea
sunt bune când Dă bruma peste ele, muşcă
din unul, se Strâmbă, îl aruncă, pe
al doilea măr îl Joacă în palmă, în zăpăceala serii, e
lucios… Nu
e caraghios? Să Ai un unic strigăt din interior: să pleci!
Să pleci fără o ţintă anume şi să nu te mai
întorci, să nu
mai ai frivola Grijă a zilei de mâine, de acasă,
să ajungi Undeva, la un capăt sau la un început, la
limită, oriunde, Să te întinzi acolo pe
pământ şi să Aştepţi să vină peste tine, părăsită de toţi,
conştiinţa. Conştiinţa unui nou transfer.
Transfer? „Transfer
energetic”. Să Te întrebe ce ai păţit şi să te implore
să rămâi, că de Ce te omori atât
cu firea.
Dinlăuntru spre Înafară
flori aruncate Pe jos, pe urcuşul către Biserica din
secolul al XV-lea, lipsită de sfinţi
pictaţi, cu doi Ochi-ferestre în catapeteasmă, cu câmpuri
magnetice – în Care slujesc patru preoţi,
înconjuraţi de Prapuri. Ce ţi-ar trebui, înainte de toate,
călcând pe Florile aruncate pe jos, pe
urcuş? Să fii Descendent dintr-o familie de nobili? Că
nu ţi se dă Destulă importanţă –
intri şi în Cimitir, te înalţi pe vârfuri şi rupi un
măr de pe o Creangă, hai,
muşcă şi tu o Gură, să afli ce ţi-ar mai trebui,
ia te uită ce Contraforţi are
Biserica, îi e Greu. N-au pornit spre tine razele de lumină?
Pluteşti. Îl Admiri pe o fereastră din turn pe
cel ce trage Clopotele,
„Veşnica Pomenire”, ce auzi dinlăuntru? „Prin marea
scurgere a Vremii” – e o halucinaţie
colectivă. Desprinşi de pasiune, frică şi ură, mai facem
un pas Dinlăuntrul nostru spre
înafară.
nicio fericire Nu-l mai atinge
în această Mireasmă divină.
Nimic distilat La maximum, miros de fructe stricate: invidie,
frustrare, Mândrie rănită, atât se mai vede
din butoiul lui – nici un mister, funcţia focului interior
îl arde, nu-i Mai dă lumină. De fapt, nimicul
nu există. Nicio Fericire nu-l mai atinge, nicio linişte, nu
mai acumulează Forţe pentru o viaţă nouă.
Nu e decât o Creatură căreia i-a mai rămas doar moartea,
apreciată ca o Binecuvântare. Nu crede
în existenţa Vieţii de dincolo, n-are atâta imaginaţie. E
neajutorat şi cu Mâinile goale, s-a
predat, nu-l mai Ajută cu nimic faptul că e o persoană
raţională. E Profund mâhnit că n-a putut
face mai mult, Că nu i s-a dat decât un pic din ceea ce alţii
au risipit sau Au aruncat la gunoi. Nu s-a
putut concentra Destul, n-a dat de gustul virtuţii. A fost
ţinut la Suprafaţă, destinul l-a îngropat
într-o continuă Depresie… Toată viaţa n-a făcut decât să
interpreteze Ceea ce simte – şi a greşit
mai mult, n-a Fost pe drumul cel bun, a jucat numai un rol
pe care nu l-a Controlat până la capăt, l-a pierdut
pe drum. Degeaba S-a împotrivit lui însuşi, de la un moment
dat, când a Înţeles ce e în spatele sentimentelor
pozitive, pline De compasiune şi bunăvoinţă, era prea târziu,
învăţăturile Trecuseră pe lângă el, nu fuseseră
asimilate, Rămăseseră neînţelese. S-a resemnat: că el nu face
parte dintre cei Ce pot transforma veninul
în leac şi că Nici o lege a universului nu poate schimba
aspectele Negative ale vieţii lui. Nu-şi
mai doreşte Nimic. Aşa că se mulţumeşte cu suferinţa, din
care extrage, Din când în când, „Câte
o picătură de Esenţă” – nu ştie exact ce e, la ce foloseşte,
poate are Legătură cu viitorul, poate cu
sufletul, poate Cu Dumnezeu, poate cu dracul sau cu moartea,
sau cu toate la Un loc şi cu altele
asemenea lor, Amestecate, sau cu niciuna. E o dereglare a tot
ce ţine de Capacitatea de decizie, de gândire şi
memorie. S-a Deschis un gol în urma lui. Emite lumini slabe,
pâlpâie. E Prizonier al
unui ciclu care E pe cale să se încheie,
simte impulsul Să evadeze, dar toate gândurile se dovedesc
a fi deşarte. Are vibraţii inferioare.
Mă urăşti
S-au împreunat Toate drumurile aici, abia acum ai
înţeles – intri În capelă, te
închini, cauţi o Flacără de candelă, fiindcă lumânările
au beculeţe Aprinse şi n-au legătură cu
tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să
o iau de la Capăt. Am adus
sticla asta de Vin la altar, mă las pe mâinile tale – „Când
mi-a fost sete, Mi-ai dat să beau”…
Eu n-am uitat. Sunt
o formă Desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru,
îngrămădit în Mine însumi, ascuns,
dacă aş putea să Ies la un liman! Sunt o amintire. Am
ajuns să pricep Unele lucruri, dar nu
sunt crezut. Lasă, nu eşti primul. Ia din mâncărurile
date de sufletul Morţilor, ce
s-au pomenit Azi, nu te mai uita în urmă, du-ţi nopţile
şi zilele la Abator – vaci grase,
mulţumeşte-te cu Puţin, fii tu însuţi. Îţi râzi de mine? Te
urăsc, Doamne, Aşa cum mă urăşti şi tu
pe mine… Se bate Cu palma peste gură. După judecata
omenească. El, Care pluteşte
deasupra Solului. Are diferite căderi sufleteşti. Iese din
biserică, drumul Deschis în faţă,
nevăzut, te duce Din nou spre răsărit, în sensul
invers al acelor De ceasornic. Tot
mai priveşti cum Se roteşte planeta Venus? Nu mai suferi
atât! De ce nu Laşi altuia locul?
iau lucrurile Aşa cum sunt
Nu ies din casă Nici azi, n-am chibzuit destul – bate
un vânt tăios, Mai bine să-mi reevaluez
încă o dată Dimensiunile, potrivit cauzei: înălţime, lungime,
lăţime, Greutate, las compoziţia amestecată, în ea
se găseşte tot Ce e bun şi frumos, rău şi urât, îmi convine
sau nu, depinde De arderile pe care le am. Ar
trebui să mă Învăţ să câştig învăţătura de minte cu mai multă
uşurinţă şi să Nu fiu stăpânit de pofte, să urăsc
plăcerea şi să Iubesc numai adevărul, să
fiu mărinimos, Nu îndărătnic şi încăpăţânat, să fiu neclintit
în faţa Nedreptăţii, să cred în puterea funcţiilor
organismului meu şi să iau lucrurile aşa cum sunt. Nimic
biblic, de ce să Nu mă reevaluez din când în
când, trebuie Numai să mă străduiesc mai mult şi să scot la
lumină Prescripţiile şi obiceiurile moştenite,
sau câştigate De-a lungul vieţii. Ce constat azi? Că oboseala
mă poate face Fericit, ea-mi încetineşte gândirea
şi-mi stinge Războiul personal, încet-încet iau seama că pot
să trăiesc şi Fără să mă mai conduc în amănunt,
că nu dau în Gropi. Probabil că are
grijă de mine Moartea – „Purtătoare a forţelor fundamentale
ale naturii”, Cum îi spui tu. Ea mă menţine
pe linia de Plutire, e mult mai înţeleaptă decât mine – asta,
până adorm şi mă Scufund, să am de unde să
ies la Suprafaţă. Nu e nimic deosebit perceptibil senzorial.
Mintea mi-e Răpită de urcuşuri…
Alo, n-o mai Termini? Iar ai luat-o pe arătură,
lasă-ţi Dimensiunile corpului în pace,
mai ieşi şi tu Din casă, fă o plimbare – până să dispari în
aer, distrage-ţi Atenţia de la tine însuţi…
Că sunt variaţii Naturale. Sunt modificări ale ţesutului
creierului. Sunt Diminuări ale încordării.
Dirijări!
Alcătuirea Fizică are atâtea însuşiri care te pot îndepărta
periculos de Tine însuţi, nu te mai concentra
la ea, nu mai Experimenta atât. Simplu: poate suntem numai
nişte accidente
pe planetă, Nereprezentative, de ce ne
dăm atâta Importanţă? Nu e nici o planificare la mijloc, nici
o regulă, ce Regulă? Ce rost are să cercetezi
o întâmplare? Lasă naibii orice raţionament. Reacţionează
numai la Alarmele tale interioare. Eşti
conectat la un Strămoş necunoscut, care nu ştii ce vrea.
Poate, până la Urmă, nu te vei alege decât cu
un vis. Poate Eşti visul lui.