Șžtiind bine prietenia specială care m-a legat preț de un sfert de veac de Patrel Berceanu, Gabriel Chifu mi-a adresat invitația de a face eu cuvenita evocare a omului și operei sale, la festivitatea decernării premiilor Ramuri pe anul 2006. Lui Patrel Berceanu îi revenea, din păcate postum, Diploma de excelență în literatură. Fără să stau prea mult pe gânduri, am acceptat mult prea delicata misiune de a sintetiza în câteva fraze personalitatea tumultuoasă, generoasă și colțoasă în același timp, a celui născut la 19 aprilie 1951 la Băilești, fulgerat la mijloc de aprilie 2006, cu cîteva zile înainte de a săbători împreună cu cei dragi rotunjirea a 55 de ani de viață în numele poeziei și al teatrului. Am acceptat fără să stau pe gânduri, în grabă nesăbuită, de-abia mai târziu realizând eu ce cruciadă cu propriile mele sentimente avea să declanșeze acest fapt. Ca o pasăre neiertător așezată pe umărul stâng, neliniștea și teama de a nu face gafe, de a nu fi ceremonios convențională, de a nu transforma cele câteva fraze într-un necrolog mi-au scormonit în suflet în cele câteva zile care-mi stăteau înainte în preajma evenimentului de vineri, 8 decembrie 2006, când , în ambianța somptuoasă a Palatului Jean Mihail din Craiova, a avut loc decernarea premiilor Ramuri 2006.
în clipa când, la invitația președintelui juriului și moderatorului festivității, dl Gabriel Dimisianu, m-am îndreptat spre microfonul la care trebuia să-l evoc pe Patrel, neliniștilor din zilele anterioare li s-a mai adăugat una: că, de acolo, din cerul în care plutește înveșmântat în paginile cărților sale, poetul mă aude și mă judecă pentru neinspiratele mele cuvinte. Cum să rezumi în câteva fraze personalitatea atât de dinamică și de contradictorie a celui care , în viața de zi cu zi, putea fi de o copleșitoare sinceritate și prietenie, dar și neiertător când ceva din faptele și vorbele partenerului de dialog i se păreau a nu fi la înălțimea exigențelor sale? Mi-am depășit emoția tăind nodul gordian: mi s-a părut că cel mai potrivit lucru, în acel ceas, este enumerarea cărților sale, ceea ce voi face și în rândurile de mai jos.
La un an după debutul din paginile săptămânalului SLAST, din anul 1975, a avut loc debutul editorial cu volumul Sentimentul baricadei, la editura craioveană Scrisul Românesc. Cunoscut deja din paginile revistelor studențești și din ședințele de cenaclu la care participase în București, în anii de studenție la secția de teatrologie-filmologie din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, debutul lui Patrel Berceanu a atras imediat atenția scriitorilor consacrați deja și a criticilor literari. Printre cei care s-au grăbit să-i aplaude cu entuziasm intrarea în cetatea celor cu cărți, s-au numărat: Costanța Buzea, Gabriela Melinescu, Al. Cistelecan, iar în paginile Ramurilor eu însămi am scris cronica volumului pe care îl cumpărasem cu bucurie din librărie. Au urmat volumele de poezie: Poeme în mărime naturală, Scrisul Românesc, 1983, întâmplarea cea mare, Eminescu, 1984, Lacrimi civile, Scrisul Românesc,1991 și Planetă de poet, Scrisul Românesc,2004.
Șži dacă noi, prietenii săi poeți, ne exprimam uneori regretul că, după opinia noastră, Patrel Berceanu neglija cumva poezia, el și-a văzut de treabă concentrându-și energiile creatoare în domeniul teatrului. Ca director al Teatrului Colibri, s-a străduit și a și reușit să atragă regizori inspirați și să pună în scenă spectacole care depășeau cu mult standardele obișnuite în domeniul teatrului pentru copii. Ca secretar artistic al Teatrului Național din Craiova, a conceput și editat câteva zeci de programe de sală de care ar fi mândră arhiva oricărui teatru de talie cel puțin europeană. A realizat două monografii având ca subiect spectacole ale celui mai apreciat regizor român contemporan, Silviu Purcărete: Titus Andronicus -monografia unui eveniment teatral, 1997 și Ubu Rex cu scene din Macbeth, 2000, ambele cărți apărute la prestigioasa editură craioveană Aius, instituție căreia îi datorăm și apariția, postumă de astă dată, a volumului de eseuri, cronici teatrale și interviuri, intitulat Teatrul în dialog cu veacul, în toamna lui 2006.
La încheierea acestor însemnări, îți propun, iubite cetitorule, să ne aplecăm cu dragoste și prietenie privirea pe unul dintre cele mai tulburătoare poeme ale lui Patrel Berceanu, Răbdare : Lângă petre cel mic/ pline de bunăcuviință/ se-așezaseră durerea și sora ei/moartea/cu câtă bunăcuviință cu câtă/ răbdare/ așteptau cele două surori/ să se reverse odată și-odată/ din petre cel mic/ cele o mie de apusuri de soare/ și cele o mie de ceruri de rouă.