Oglinda fluidă (I)
în locul meu un altul se naşte în fiecare clipă,
sare peste groapa de aer în care trăim împreună,
umblă în cap precum yoghinii cu picioarele pe cer,
îmi îmbracă repede pielea în care eu însumi ard noapte de noapte,
n-avem decît o inimă în care stăm legaţi strîns
precum siamezii galbeni din Pacific,
o singură gură, un singur nod în gît,
cînd dorm celălalt e treaz şi-mi umblă cu bocancii prin viscere
m-acoperă, mă dă deoparte,
o singură viaţă avem îmi spune,
ştie să rîdă sănătos precum un orb în faţa catedralei proaspăt tîrnosite,
el stă pe pămînt uscat, eu plutesc pe o mlaştină ca o plantă
migratoare cu rădăcinile în apă,
semnez asta
cu o picătură de sînge precum o lentilă de contact tactil,
ideea este că eu mă uit în ochii lui care sînt ochii mei
şi văd un copil născut in vitro precum singurul fiu
al lui Dumnezeu,
noaptea aud inima cum bate în vena albăstrie din tîmplă,
iar dimineaţa îmi amintesc brusc
de o căpiţă de abur la munte ce urcă la cer
ca o respiraţie în sfîrşit liberă.
Uşa de iarbă în casa în care se umflă întunericul,
iar tu ca un cub minuscul de zahăr căzut în ea ca în ceaşca de ceai auriu,
îţi fuge pămîntul de sub picioare,
nici naşterea ta nu-i hotărîrea ta, nici moartea
pe care o văd doar popîndăii galbeni dimineaţa în două picioare,
o întîmplare din timpul vieţii mele scrise înainte de naşterea mea
te leagă de el,
despre asta e vorba, alun, magnolie, vişin cu sînge în floare,
urcăm muntele aşa cum îl urcă un copac într-un picior
direct din cîmpie.
Degetele pot fi nişte ochi mai buni
decît ochii ficşi ai pisicii urmărind vrabia roşie ce-şi scaldă penetul
în praful galben de peste Nil sub nori ce vin nisipoşi din deşert,
eu sînt acel copil care strigă că arborii au aripi
ce cresc direct din pămînt,
că norii zboară traşi de el doar cu un firicel de foc,
ascuns în căuşul palmei.
Cerul e tot o frunză uscată în levitaţie urcînd, coborînd,
în care stă învelit ca într-o aură însuşi Dumnezeu,
lipsa gravitaţiei e singura libertate pe care o poţi în sfîrşit obţine,
trupul e un lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui nou născut,
apoi, în fine, un penet acolo,
un puf suflat de vînt, scuipat din gura lui Dumnezeu
cînd se face ziuă, fiindcă dimineaţă-i atunci cînd te ridici pe brînci,
acum la cîţiva metri de tine,
cu inima uşoară inundînd lacomă ca un muson lăuntric pornit din nimic.
Jos între leandri în floare, muşcate fragede şi crini în narcoză
se ascunde mic şi puternic un vierme, un adevăr,
singurul treaz ce stă la pîndă,
liber vrea ca să fii, liber,
el ne priveşte inima, ne citeşte pe buze
chiar şi atunci cînd nu vorbim,
stă puţin deasupra noastră
mijlocind totul: numele tău în care mă strecor,
precum hrana în sîngele animal,
cîntă zeiţă mînia ce-l prinse pe ahile cel iute de picior, cîntă
zeiţă din fluier puterea lui care creşte vai mincinoasă foarte,
cobori în sus luceafăr blînd
alunecînd pe-o rază ultravioletă
prin epiderma înnorată în care stăm amîndoi înveliţi
în jurul inimii care-i un hoţ la drumul mare
pîndind răbdătoare la fiecare colţ.
Oglinda fluidă (II)
Ei bine, ieri era luni iar azi e sîmbăta
omului liber.
Azi e întoarcerea ceasului înapoi
cu douăzeci şi patru de ore, cu o săptămînă, cu o lună,
cu un an, cu toţi aceşti ani pe care îi are oricine în buzunarul
de la spate.
Administratorul spitalului municipal: azi
doctorul este pacientul ideal.
Ziua-i de ceaţă prin care umbrele fug înapoi
înainte de răsărit.
Nu mai căuta aici, nici acolo, nici dincolo în spate,
cerul e tare, pămîntul e moale, cartea are patru picioare ori
aripi gata de zbor,
cartea e grea,
cu plumb în fiecare literă,
cartea e uşoară, în levitaţie, desfoliată.
Un om cu cinci capete pe umeri, nu unul singur,
poetul Pessoa,
împăratul Chien Lung în cele patru
tezaure din care a ars
arborele său genealogic ascuns în trei mii de manuscrise
despre seminţia sa manciuriană
şi Sfîntul Anton de Padova inspirînd pruncul
de cinci luni să vorbească dintr-o dată,
forţînd cu o clipă mai repede ziua de sîmbătă
căci azi este luni.
Dar eu sînt prizonierul sexului tău,
căci asta am vrut să spun,
sclavul epocii de aur
din care nimeni nu a putut evada.
Dumnezeu este sexul absolut, hermafroditul originar,
glorie, glorie ţie,
căci am adormit pe o mînă, am adormit pe un picior,
pe o idee, pe un deget, pe un singur fir de păr
ce stă să se rupă.
Dumnezeu întoarce roata la punctul zero,
care e cel de start.
înainte de a-i vedea faţa îi aud vocea pe munte
de unde cobor singur cu zece porunci, doar atît
cît să te iau de mînă precum pe un bătrîn la trecerea
străzii unde întotdeauna ajung numai eu.