fructul oprit
un aer din ce în ce mai intens
albastru
înveleşte
aproape ascunzând
oraşul:
o pânză
dulce
de păianjen
buzele tale
în somn
lapte negru
de toate –
vai mama lor
târguri prăfuite
lătrate noaptea de lună câinească
şi-n care nici măcar vreun marfar
n-ar opri
de toate aşezările alea
în care nenorocul prinde cheag într-o clipită
iar vacile nu dau decât lapte negru
dar prin care am trecut
m-am oprit
şi am băut o vodcă
de toate
absolut de toate-mi amintesc
cum şi de acei bărbaţi întunecaţi
cu tatuaje de sânge negru
ieşit la suprafaţă
prin piele
până-n blestemăţii
şi de femeile cu sexuri de tăciune
şi trupuri de cenuşă
ca nişte menghine ale morţii
din care cu greu mai poţi
ieşi
numai de tine
suflete
nu mai ştiu nimic
numai de tine
copile
cu ochi mari
limpezi
şi întrebători
care am fost aidoma
odată
fiindcă tu nu te-ai îmbolnăvit de lume
şi nu te mai joci
decât în sânge proaspăt
iubitor
poate că mai eram puţin treaz
ori poate am visat
sau
poate numai mi s-o fi părut:
azi-noapte am dormit c-o groapă-n pat
în care şi tu
ai aruncat
un bulgăre de pământ
în lipsa cuvintelor
liniştea ţi se lipeşte de trup
precum o mută frumoasă
tânără
goală
două mâini albe
catifelate
peste auz
într-o surdină mai mare
decât orice deşert
pământean.
de fapt
muzică:
o muzică adormitoare
un trup concentric –
o femeie
numai muzică
acoperindu-te
doi ochi verzi
de pârâu
printr-o pădure
alungată de păsări
în inima ta
oraşul interior
gândurile hămesite
carnivore
de care nu mai scapi
pe care le tot cari cu tine
prin oraş
printre pereţi dărăpănaţi de case
zdrenţe de cer
imobile orbitoare
bulevarde
şi parcuri
vibrând de clorofilă
şi îndrăgostiţi
care dispar
unul în celălalt
apoi
amândoi –
dintr-o dată
iar natura-şi face treaba
muşcând
şi din tine
fiindcă
degetele nedormite şi
gândurile negre
cărora degeaba le-ai pus botniţă
numai lumina pasageră
frumoasă
a unui chip
prin cenuşă pâclă şi umbre
ca o trecere de pietoni
însorită
care-ţi aminteşte că
totuşi
eşti
locuit
poate că nu a fost doar atât
poate că ea a mai făcut şi alte mici gesturi
insesizabile
în afară de a închide fereastra
de a coboarî jaluzelele
de a se dezbrăca
şi de a mi se cuibări
în sânge
numai că
de atunci
niciun doctor nu mi-a putut explica
decât că
poate
m-am infectat
cu un vreun cristal nou
sau cu vreun vis necunoscut
după care
s-au privit
extrem de mult
stăruitor de mult timp
în oglindă
(cum ai privi un necunoscut)
în timp ce-şi tot spălau mânuşile chirurgicale
de roşul
sângelui ei
în timp ce în mine
răsărea
din nou
luna
iar ea îşi prindea
aceeaşi floricică albă
în întunericul
părului ei
umbra mâinii drepte
pe foaia de hârtie
poate că nici măcar nu contează
ce am învăţat eu despre poezie
şi poate că nici poezia nu-i drumul cel mai scurt
dintre întuneric şi soare
naştere şi moarte
ţipăt şi asurzire
însă nu mă pot opri să nu mă întreb
când unde şi de ce mi s-au întâmplat mie
toate astea.
ceea ce este clar este doar că după mine
nu se mai poate face fotografie
şi că nici sângele
nu-mi mai foloseşte la altceva.
în schimb umbra mea este tot mai pregnantă:
ceva între carne şi clorofilă
mercur şi apă.
seamănă tot mai mult cu un gropar de treabă
care îşi sumetecă mânecile
toate au un început
până şi zâmbetul vine
dintr-o tristeţe mai veche
uşor îngălbenită pe la colţuri.
chiar şi catifeaua fierbinte a pielii tale –
dintr-o ţară de chirurgi
zornăindu-şi
scabros
instrumentele lucioase.
iar acum
albastrul.
albastrul cel mai umed
mai fără de păsări
şi margini.
şi cloroformul lui.
şi moartea.